Plecarea spre paradisul cataratului din Dolomiti (la invitatia in special a lui Radu si Mike, carora le multumesc si pe aceasta cale) a inceput cu o catarare in Romania. In Dolomiti vremea se anunta proasta, asa ca ne-am hotarat sa dormim o noapte in Cheile Turzii la casa mosului si sa cataram acolo prima parte a zilei, pentru ca in a doua sa mergem la baile Felix si sa dormim la Oradea inainte de a porni spre Italia. Ma bucur foarte mult de escala in zona asta atat de calda, foarte draga de anul trecut. La 5 dim eu si Radu ne trezim si pornim spre Turnul Ascutit (5A de care auzisem numai de bine), incalzirea dandune-o insa pe Creasta Frumoasa, cu prima lungime putin brutala asa ca o dam la artificial la ora aia. Turnul in primele raze ale crepusculului.
Turnul crapat (Csipkes).
Ne indreptam spre ascutit.
Dupa pasajele mai taruce din prima lungime a Crestei Frumoase, in vale Hasdatele.
Ceata se imprastie, dezvaluind si Coltul Rotunjit.
Intru cap pe prima lungime din Turnul Ascutit. Primele doua sunt mai taruce, dar foarte frumoase si fara dificultati deosebite. (6+, cu A0 la doi pasi)
O lungime frumoasa, cu blocuri mari si compacte crapate curat. Aduce putin a catarare pe granit curat.
Primul contact cu soarele, aerian.
Iesim sus entuziasmati de traseu, si mergem legati in coarda ultima lungime de creasta.
E deja foarte cald, strangerea corzii rucsac, atat de familiara, va deveni mai mult decat reflexa in zielele ce vor urma .. Sunam fetele care abea se porneau de la corturi la un tur al cheilor sa nu mai vina pe sus, ca am terminat repede si coboram noi.
Absolut bestial sa iesi din peretele abrupt si sa dai de plaiuri domoale cu vaci (europene) pascand.
Facem un traseu si cu fetele, Sansilul. De acolo avem mereu o vedere faina asupra catararii de dimineata, Turnul Ascutit (stanga) si asupra Grotei lui Hili, unul dintre cele mai deosebite trasee, accesibil. Peretele Porumbeilor in spate, o echipa iesea in creasta din Peretele Urias, unde facusem si noi un traseu mai lungut cu un an in urma: http://picasaweb.google.com/mihai.diac/20080811CheileTurzii#5235098724538079058
Oana, la al doilea traseu din viata ei. Daca stia ce o asteapta zilele urmatoare .. :)
Iesiti in creasta taioasa. Fix un an in urma, prima data am incercat mersul cap de coarda pe acelasi traseu: http://picasaweb.google.com/mihai.diac/20080811CheileTurzii#5235065945191990178
Pe la pranz incheiem si ne indreptam spre mos de unde plecam repede. Chiar daca scurta, f faina revederea cu cheile.
La piscina in Felix, exersam tehnici de tavan-acrosaj :)).
Jacuzzi.
Dupa o escala dormita la Oradea si 13h pe drum ajungem in Cortina D'Ampezzo unde ne cazam la Camping Olimpia, bineinteles la cort. A doua zi vremea e ciudatica, pornim prin statiune.
Plin de flori peste tot.
Vilute rasfirate, si unitare ca stil estetic, adapate perfect in peisaj.
Cristalo.
"We're here !" Spre seara pornim la Cinque Tori, pe un drum asfaltat pe care abea incapem cu masina, o panta uriasa si serpentine.
Vrem sa incercam si un prim contact cu calcarul dolomitic.
Croda da Lago, unul dintre cele mai caracteristice peisaje.
Cinque Tori arata ca niste cuburi imprastiate in joaca de uriasi.
Acum am facut traseul 73 (mai tarziu voi urca cu Octavian si Vio si 74, foarte frumos). La pornire nu am mers pe diedru ca in schita ci mai din dreapta putin, cum se va vedea .. Schitele sunt din "Arrampicare a Cortina D'Ampezzo e ditorni" a lui Mauro Bernardi (via Cata), referinta pentru cei interesati de clasicele din zona.
Incurajati de razele de soare, intram in diedrul dintre Torre Barracio si Torre Latina. Anuntat gradul 4UIAA, sa vedem cum corespunde ..
Convinsi de fetele pe care hornul le speria, incepem traseul putin in dreapta pe o linie de spituri (echipe "mixte"). Surplombita de la inceput este insa mult peste orice am fi intalnit in horn, neincalzit fiind o scot cu greu la liber (6,6+). Pentru fete a fost ceva de tras aici ..
Toate bune si frumoase, pana al ultima lungime cand incepe ploaia .. montam rapel dupa rapel, facand haz de moment. Pe langa tehnica ramonajului, Oana mai are parte de o experienta in premiera cu ocazia asta: retragerea fortata ..
Tofana di roses, unde avom catara ..
Murati dar nu invinsi :).
A doua zi sosesc pinguini in masa !! Facem o via ferrata extrem de spectaculoasa in grup mare, Ivano Dibona, pe Monte Cristalo.
Urcarea cu "tomberoanele"
Pinguini echipandu-se. E un ger cumplit, punem pe noi si polare si goretexuri. Pe alori, urme de sapada proaspata.
Inceput domol.
Insirati pe cablu.
In primul plan, un mosulica care sa fi avut vo 65 de ani. Asta este unul dintre scopurile via ferrate-lor, sa permita oricui sa urce, atragand cat mai multi turisti consumatori. Pe de alta parte, tot respectul pentru oamenii astia care nu asteapta moartea acasa, fac sport, se mentin in forma, ies in oras, fara a tine cont de varsta. Ce inseamna sa-ti poti permite mai mult decat grija medicamentelor ...
Expunerea e caracteristica pasajelor de via ferrata.
Octavian relaxat. Via ferrata ma frustreaza (pe toti care suntem cu cocotzul). Nu e nici stanca, nu e nici scara de fier. Mi-e deja dor de cocotz curat. Peisajele sunt insa fantastice.
O ultima privire spre tele-tomberoane.
Andrei echipat pt altitudine.
Adaposturi din Al Doilea Razboi Mondial. In luptele crunte (din cauza conditiilor) date de italieni cu austriecii au murit 50000 de oameni numai din cauza avalanselor. Probabil de zeci de ori mai multi decat au murit vreodata in avalanse in rest.
Marmolada, unde e varful cel mai inalt din Dolomiti, cu ghetar permanent.
In vale, Cortina. Soarele incalzeste si dam jos de pe noi.
Vali cu Muha.
Octavian.
Pasaj expus.
Majoritatea avem kituri de via ferrata, cumparate sau improvizate din echipamentul de catarat.
Vintila.
Muha, care ramasese in urma sa ne pozeze, este punctul mic din mijlocul pozei.
Cromatic, texturat.
Coborare din Forcella Alta.
Vio
Din nou, oameni trecuti bine de ce consideram noi tinerete. Dadeau jumpuri si nu prea foloseau franele ..
Din nou trecem pe langa refugiu, venind pe sub creasta de aceasta data.
Urmeaza coborarea.
pure
Pajisti frumoase, pe brane largi.
Ajunsi jos, la punctul de plecare al telescaunului care ne suise dimineata la via ferrata.
Din cortina, Cristalo. Mai avand timp si energie, mergem seara la escalada, la Grota del Volpere cu Catalinii.
Iesiti din statiune, dam de un grajd ca la noi, inclusiv mirosul de balegar e prezent. Tragem adanc in piept :))
Vis-a-vis, cea mai pitoreasca casa posibil. Veche, plina ochi de flori de toate culorile.
Spre Grota del Volpere.
Acolo tiroliene amenajate si tot felul de alte jocuri, ne dam pe doua 6a-uri, din care unul chiar frumos si atletic.
Ziua urmatoare, vrem sa crestem putin nivelul cu stanca, si sa incercam cateva trasee scurtute in zona Monte Popena Basso. Ne intereseaza in special asigurarile. Traseele mai putin la indemana care sunt in obiectivul nostru pe zilele urmatoare sunt f putin asigurate.
In stanga, Tre Cime di Lavaredo.
Un prim traseu, pe care il va urca Radu cu Oana, si, apoi, Mike. Acum sunt doiua echipe in el.
Spre baza traseului in care o sa intru eu cu Mike si Octavian cu Vio.
Traverseul din primul traseu, cel facut de Radu cu Oana.
Noi am facut Mazzorana intai.
Diedrul nostru.
Merg pana la limita semicorzilor de 60, si regrupez la camurile noi noute :x.
Urmatoarea lungime merge pe un horn si are vo 3 pitoane pe 60m ;)). Cu oleaca de mers in paralel poate fi scoasa pana sus.
Iesim sus, unde ii asteptam pe Octavian si Vio pentru a cobora impreuna in rapel.
Dupa mergem in partea cealalta, unde vreau sa fac cu Octavian un traseu mai taruc, pe spitui. "La primera volta di Martinia" incepe pe niste fete spalate si aride si se termina intr-o fisura larga si umeda, ultima lungime fara asigurari.
La 20m in dreapta, Radu reia traseul cu Mike :).
Octavian pe unul dintre primii pasi ai traseului.
Lumina, acum moale.
Octavian in crux.
Flori in perete.
Ranga dupa unul dintre pasajele solicitante.
Tre Cime di Lavaredo.
Ziua urmatoare, primul contact cu fantastica Tofana di Roses. Croda da Lago in lumina diminetii.
Frumoasa Tofana di Roses.
Nu, nu cu Audi-ul ma pozam :P.
Pornim la deal spre uriasul perete.
Cum a spus-o Radu, "omul si peretele". Peretii cei mai inalti ai Tofanei se apropie de mia de metrii.
Primo spigolo in prim plan. Il vom sui si pe urmatorul intr-o alta zi.
Noi am facut 54. Unul din obiective a fost "gustarea" din traseele lungi, acum fara pasaje prea tari.
Radu pleaca cap pe primele lungimi.
Plictisit de progresul incet al lui Radu, scot o carte sa treaca timpul mai usor :)).
Intre timp, depaseste cruxul traseului, gasit ud.
Airy.
O "zi de munca" poate arata si asa.
Am plecat cap pe cele doua lugimi de iesire in creasta si trecut pe peretele opus. Intai in traverseu, expuse, a doua se termina ascendent cu o surplomba si un piton la 5m sub ea. Nestiind ce vine, am stat 3 minute intr-o pozitie f solicitanta ca sa intepenesc un cam sub surplomba (spre "bucuria" lui Octavian care a trebuit sa-l recupereze). Dupa surplomba urma ranga si piton.
Un nene pe la 60 ani care se misca excelent in traseu.
Cum se trece o surplomba pe prize mari.
Ne-am cultivat mult in acest traseu ..
"Hell yeah !"
Ultimele lungimi le dam in mare viteza, si iesim sus inca nerealizand oboseala acumulata in primul nostru traseu de 500m.
Retragerea pe o brana f aeriana, aici eu si Octavian parcurgand-o.
Grohotisuri imense.
Aveam o vaga jena.
Pe brana, momai.
Detaliu cu omuleti coborand in vale pe drumul de grohotis.
Din nou, Croda da Lago.
Texturi.
Marmolada in nori.
Primo Spigolo, prima ruta cu adevarat lunga.
Ziua urmatoare, planuita ceva catarare ursoara in Nuvolau. Aici Cinque Torii pe langa care trecem din nou.
Oana cu Radu si Mike, aici Oana iesind din diedru cu hotararea unui alpinist adevarat ;)).
Secunzii lui Radu la treaba ;)).
Averrau
Cinque Torri vazute de sus.
Tofana di Roses din alt unghi. Eu cu Octavian si Vio am intrat in alt traseu pe acelasi Nuvolau, dar am nimerit in fata doua echipe de cate 3, incepatori, atat de incepatori ca nu cunosteau nici regula conform careia lasi echipele mai rapide sa treaca. La primul pasaj, ne-au tinut cam o ora pe loc asa ca am preferat doua rapeluri si o lasagna cu carne de rata la refugiu, yummy. Refugiu care, cum am aflat, face si livrari la domiciliu.
Din lungimea a 4-a ne-am dat jos. Nu am lasat ziua fara traseu insa, urcand pe Torre Baraccio pe frumoasa ruta de fata, ruta in care de jos nu poti vedea _nici o_ asigurare. Ca toate traseele din Cinque Torri, este insa bine asigurat, ancorele chimice fiind insa asezate estetic pe pragulete pentru a nu fi vizibile decat cand ajungi la ele. 74 de aici: http://picasaweb.google.com/mihai.diac/200908DolomitiAlpiiItalieni?authkey=Gv1sRgCK2ejJrHm8a7qQE#5375743570540837906
Ziua urmatoare mergem la Cadini de Misurina, pe care de la Monte Popena Basso i-am putut admira putin. Trezirea la 6, pe la 8 la intrarea in traseu, vreo 2h apropierea pe forestier. Peisaje insa de milioane, a meritat cu varf si indesat si plimbarea pana la refugiu Citate de Carpi.
La refugiu eu si Octavian bagam un ultim sandwitch, ne asteapta o zi lunga.
Si o felie de tarta.
Radu, Mike si Oana se pregatesc de un traseu putin mai scurt, dar oricum fantastic ca progres pentru Oana, care cu o saptamana inainte catara primul ei traseu clasic.
Cadini di Misurina. Maraja e undeva in peretele sud-estic, in dreapta pozei.
In vale o admosfera mioritica, doar ca cu vaci. Refugiul pare destul de izolat.
Echipa lui Radu o ia inainte, cum oricum intrarile in trasee sunt pe fete diferite.
Privind inapoi din sa (forcella), refugiu in soare.
Peretii si marele grohotis de la baza lor. Stanca se inalta pe 5-600m diferenta de nivel, care ne asteapta si pe noi. Aici se vad, partial, ambele trasee (nostru in dreapta, dupa fata putin batuta de soare, al lor in stanga, pe stanca terminata cu un varf ca un deget).
Maraja mi-a picat cu tronc de cum am vazut-o (in carte), la momentul respectiv nu ma gandeam ca o sa putem face asa ceva. Apoi, ruta mi-a placut f mult prin aventura care va urma si peisajul alpin. Deasemeni, pe 12 lungimi de coarda are ca asigurari numai 7 pitoane (6 fac 3 regrupari, din care una am sarit-o).
Continuam in dreapta pana la o limba de zapada, de unde urcam o lungime la liber pe brane de iarba si stancarii spalate. Unde devine mai interesant, asiguram la un bolovan dintr-un horn, ne echipam, lasam rucsacul meu si bocancii lui Octavian si continuam legati in coarda.
A doua lungime, cea mai interesanta din tot traseul, ii revine lui Octavian (am mers cap schimbat). Este un diedru curat, foarte frumos (5-UIAA), care dupa 20m devine horn. Octavian merge bine, improvizand asigurari - nici un piton pe lungime.
Urmeaza doua lungimi intinse de 50m dar fara dificultatu tehnice si cu roca relativ stabila, dupa parerea mea, nu si a lui Octavian insa.
Suntem la nivelul plafonului de nori :).
Merg pe lungimea dinaintea celui de-al doilea diedru, asigurari doar la cam-uri, tancuri si clepsidre.
Regrupez la un piton si un tanculet de trei centimetri :D.
Diedru, de vreo 7m, arata interesant.
In partea de sus am montat un cam pt confort psihic si exercitiu cu mobile.
Vine si Octavian, incantat de lungimea frumoasa care dupa diedru continua pe un horn accesibil.
Regruparea, pe cam-uri, e intr-o seuta comoda, de unde in dreapta se vad partile superioare ale peretilor ..
Iar in stanga varfurile dinspre Sorapis.
Panorama accidentala.
Pornesc si pe urmatoarea lungime, cu schita bine intiparita in minte. Ar trebui sa se iasa pe mijlocul tancului de deasupra seii, pe pasaje usoare de gradul 3. Cand ajung in partea superioara a tancului insa, dau de 4-5m unde era evidenta prabusirea unui bloc mare. Gradul acum pare 4-5, dar stanca este extrem de friabila si taioasa, rana fiind proaspata. Caut alternative.
In punctul de sub prabusire gasesc un friend, pus cu siguranta de alta echipa care a descatarat asigurata in el. Strang constiincios friendul strain si descatar la liber .. oricum blocul intre care si stanca fusese pus nu-mi inspira f multa incredere.
Deasupra bolovanului incastrat era pus friendul. In sa a venit si Octavian, putand astfel sa ma fileze pe distante mai mari pentru re-orientare.
Tre spre dreapta pe sub tanc, depasesc cu un pas intins un horn larg si adanc, continui pe fata sa dreapta. Sus devine foarte larg, un mini-canion, si intru prin el, cautand pe peretele stang o posibilitate de revenire spre tanc (regurparea ar fi trebuit sa fie in varful tancului).
Saritoare. Totul e umed si mazgos, cum ar spune Adi Plopa: "nu-mi plashi".
De voie, dar in special de nevoie, cu mainile pline de magneziu sa compenseze pentru umezeala, catar peretele stang al hornului si la limita semicorzilor ajung in varful tancului unde regrupez, putand vedea si cam ce urmeaza.
Peisajul s-a deschis acum si ma simt iar in largul meu (prefer expunerea claustrofobiei)
Urmatoarele 4 lungimi doar din intamplare am dat peste ultimul piton ramas in traseu, facand in mare parte "premiera" si asigurand cu mobile si la tancuri si clepsidre.
Ies sus, unde aud voci, si, surpriza, de pe culmea vecina ma striga Mike. Sunt in intarziere si ei si se grabesc cu coborarea, ne transmitem sa nu ne asteptam cum la noi retragerea se anunta cu peripetii (rapel peste rapel, dintre care unul cu pendul).
Ne felicitam, e primul traseu atat de serios (prin angajare, nu tehnicitate) pentru amandoi, si deasemeni primul serios in formula asta. Calm si cu o mare pofta de cocotz, m-as mai lega oricand cu Octavian in coarda.
Incep coborarea dupa indicatii, dupa o bucata de rapel gasesc la 15m cum era anuntat insa un singur piton, si decid sa cobor mai jos. Din brana in brana, pregatit pentru eventualitatea ca o sa trebuiasca sa fac un prusic si sa urc inapoi pe coarda, vad insa o regrupare, cu vreo doi metri sub capetele innodate ale semicorzilor. Greutatea mea le intinde, ma asigur si ii dau semn de liber lui Octavian sa vina si el.
Octavian in primul rapel. Coarda dizloca un bolovan de vreo 10kg care se prabuseste la doi metri de mine (care stateam ghemuit cu capul intre umeri si ochii inchisi ca vazusem ce venea) continuand cu zgomot la vale.
Fara a sti exact ce urmeaza (am deviat de la retragerea din carte, care ne indruma oricum spre o vale abrupta in care vedeam zapada), presupunem ca linia normala fisurii a fost urmata si de cei care au regrupat aici.
Urmeaza un sir lung de rapeluri la limita semicorzilor, regruparile facandu-se vazute doar cand ramaneau putini metrii de coarda disponibili. Intre timp, se intuneca repede, se lasa frigul si in vale, ceata groasa urca dinspre zonele impadurite.
Ultimul rapel l-am facut pe intuneric. La lumina frontalei mele am coborat un grohotis abrupt, cu saritori, care ne-a pus din greu la incercare simtul orientarii. In ceata laptoasa, frontala cu led nu asigura decat cativa metrii de vizibilitate. Ne facem scenarii, dar dupa ce trecem de o vale adanca, dam de poteca. Ne gandim sa lasam rucsacul pe a doua zi dimineata, dar gandul ca am lasat in el cardul, si, in special, dorinta de a nu sacrifica o zi pentru recuperarea lui, ma face sa tin musai sa-l iau acum. Mergem orbeste pana la baza peretelui si identificam din amintiri intrarea in traseu. Catar pe intuneric, neasigurat, prima lungime, cu un morcov imens, reusesc sa ma orientez si sa gasesc rucsacul si bocancii, descatar cu un morcov colosal la Octavian care ma astepta jos pe intuneric. Ii spun ca e probabil una dintre cele ma mari prostii pe care le-am facut in viata asta, imi spune ca a inteles incordarea in care trebuie sa fi fost si ca de asta nu m-a mai strigat chiar daca a vazut ca intarziam.
Dupa inca vreo 1.5h de coborat pe poteci si forestier, ajungem la Misurina la masina. E trecut de 1:30 si suntem extrem de obositi, flamanzi si deshidratati. Pe drum un card de ciute trece soseaua in fata noastra, pe la 2 suntem la camping.
Urmeaza cateva poze din traseul urcat in paralel de echipa Radu-Mike-Oana.
In ceata asta ne-am afundat noi pe intuneric.
Ziua urmatoare, in plan o urcare lejera pana la Sorapis, lacul-extraterestru cu gashca intreaga de pinguini.
Neintentionat panorama. Putin spre stanga, varfurile Tre Cime Di Lavaredo.
In partea de sus incepe sa ploua, nasol ca e aglomeratie. Ajungem la refugiu unde lumea se adaposteste care pe unde poate, inauntru o imbulzeala de nedescris dar Muha si Octavian prind un colt de masa unde servim un ceai cald. Radu Mike si Oana sunt in urma mult, iar afara toarna din belsug (cei ramasi in spate au gasit o grota unde s-au adapostit).
Can ploaia se opreste mergem la lac, unde culoarea incredibila te izbeste intr-adevar.
Pinguini.
Panorame.
Din pacate, ploaia tulburase o parte din lac, si namolul se intindea si corupea azurul.
Tehnica alpina de suire pe bolovan.
Bluest blue.
Radu si Mike.
In spate, Cadini di Misurina.
Strate sedimentare contorsionate. Si soare.
Desi simtind putin ziua de dinainte, eu si Radu (trupa s-0a reunit intre timp) am vrea sa ne mai miscam putin. Ne aruncam un ochi pe harta si vedem ca daca urcam imensa caldare glaciara la capatul careia e lacul, putem traversa masivul si iesi pe partea celalalta la telecabina. Vremea pare stabila asa ca lasam fetelor cheia de la masina si o pornim, in ritm sustinut, la deal. De altfel, ce metoda mai buna de a goni acidul lactic acumulat ieri in muschi decat punand sangele in miscare, spune Radu ;)).
Valea devine din ce in ce mai stearpa pe masura ce urcam peste pragul vegetatiei.
Peretii uriasi, fantastic de frumosi si aspri.
Ramasita uriasului ghetar. Gheata adevarata, inca rezistand, probabil pentru doar cativa ani.
Fundul vaii devine neted, presiunea exercitata mii de ani de gheata care aluneca la vale a lasat urme adanci asupra reliefului.
Avene
Valea coteste spre stanga si se deschide, imensa, spre deliciul nostru. Norii par insa a se aduna iarasi.
Salasul unui urias acum disparut. Venim din stanga de pe firul vaii, care coteste la dreapta inaintea crestei zimtate, dupa ce ghetarul a ocolit monolitul din roca probabil mai dura, si sfarseste in lacul albastru.
urcam pana in punctul maxim al vaii, unde traseul o ia intai inapoi pe peretele opus al vaii, intai pe o brana si apoi, prin o scurtuta via ferata, direct in sus pe perete.
De partea cealalta, se schimba complet peisajul. Insa norii amenintatori ne silesc sa-i dam la vale cat de repede ne tin picioarele.
Ploaia parand iminenta, ii dam spre refugiu si telecabina, renuntand la coborarea inapoi spre pasul Tre Croci, unde oricum am f ajuns mult mai tarziu decat fetele.
Frontul avansand.
Radu si Monte Cristalo.
Sorapis
Din nou, spinarea de dinozaur a lui Monte Cristalo.
Din toate vaile se ridicau nori de dupa prima ploaie, care erau preluati de vanturile inalte si adunati pentru runda doi.
In urma nostra, seninul, in cale, urgia ;)).
In sfarsit, statia telecabinei, primii stropi deja se faceau simtiti.
Cortina in partea stanga.
Este insa prea tarziu, ultima cursa a telecabinei e la ora 5 si acum e 7. Nu vom beneficia deci de o coborare de 5 minute cum speram ..
Din fericire insa stropii nu se intetesc, ploaia pare sa se fi oprit undeva deasupra Marmoladei, trebuie insa se ne grabim nestiind ce poate urma. Pornim pe drumul abrupt.
Odata pe poteca bolovanoase din jnepenis, o luam literalmente la fuga, ajutandu-ne mult cu betele. Deja nu mai constientizam miscarie, sistemul vegetativ le calculeaza, noi doar ii dam inainte si, miraculos, picioarele nu ni se opresc in bolovani, nu se agata de radacini. Sarim praguri de 1m avansand 4, si ajungem la nivelul padurii pe nesimtite.
Cred ca a fost cea mai extrema chestie pe care am facut-o vreodata pe picioare, genunchii se resimt usor dar betele de mers au preluat cea mai mare parte a impactului. Acum avem drum bun, prin padurea inierbata cum numai sub zade vezi.
Prindem ultimul autobuz spre Punta Fiames, la timp cu ploaia care acum se aduna pe parbrizul sau. Cand coboram din el deja toarna, dar suntem aproape de camping.
La trecerea peste raul albastru de langa camping.
Oamenii au tinut o masa la terasa supraaglomerata pe vremea asta, bagam hamesiti cate o pizza si apoi trecem pe vin rosu (f bun).
Ne-au mai ramas doar 4 zile in Dolomiti, insa dupa atata munte ne hotaram ca o schimbare de peisaj e binevenita si vrem sa mergem la mare, undeva in nordul Venetiei, la 200km de Cortina. Aici, modul cum o autostrada de 4 benzi trece peste vaile iregulate ale muntilor. Alt gen de colosi.
Jesolo.
Hotelurile sunt mici aici, la cat litoral au italienii normal ca nu simt nevoia de colosi la tot pasul. Admosfera e cea familiara a statiulimor de pe litoral, ceva mai curat, ceva mai civilizat, dar oricum, e altceva decat intr-o statiune de munte.
Adriatica am gasit-o putin murdara si foarte sarata. Ne-a facut mare placere insa sa innotam, si, in special mie si Oanei, sa ne bucuram de nisip si de soare.
Dupa o vizita la Gelateria, si, la pranz, o masa si cu fructe de mare, seara ne-am pornit inapoi spre munti. Pe drum, Dylan si Beatles, si o admosfera teribila de relaxare si de "nush ce-mi trebuie mie mai mult de atat pe lumea asta".
A doua zi dimineata fetele iau masina si impreuna cu Bogdan si Laura dau o tura pentru aprovizionare cu prospaturi in Sillian, Austria. Asa ca ne hotaram pe o ruta apropiata de camping, dar la fel de impunatoare, frumoasa, si oleaca mai tehnica decat ce am facut pana acum.
Punta Fiames, Spigolo "Jori" (49) ne va oferi una dintre cele mai frumoase catarari din toata iesirea.
Pasajul din dreapta este cruxul, foarte vertical, cu un tavan mare triunghiular deasupra.
Punta Fiames. 16 lungimi. Ne orientam prin padure si apoi pe un valcel cu momai pana la baza traseului, primele trei lungimi sunt de gr2-3 si nu scoatem semicorzile.
Mergem cap schimbat primele lungimi (comune cu celalalt traseu), si chiar in paralel la iesirea pe brana larga, pe care traversam 90m spre stanga spre intrarea in "Jori".
Pe varf Radu reuseste sa reactiveze aparatul (contacte busite) si avem cateva poze de la coborare, pe care am facut-o direct la vale pe o via ferrata.
Strangerea semicorzilor.
Unul dintre cele mai tari (in special prin lungime), frumoase si spectaculoase trasee, din care avem fix 0 poze, amandoi neglijand acumulatorii. Al doilea spigolo al tofanei, cel mai lung traseu pe care l-am facut, cu un traverseu fantastic de vo 30m, dat pe spate, pe deasupra unui tavan, unde prize mari la maini te tineau in perete in timp ce picioarele bajbaiau. Cel mai tare moment e cand, pe niste riglete superbe (trei lungimi au pasaje minunate de catarare), aud un falfait puternic urmat de un chiuit al unui omulet care zboara in cadere libera la cateva zeci de metri de peretele unde noi cataram. Desface apoi bratele si in costumul cu pliuri largi actioneaza ca o veverita planatoare, departandu-se de tofana cu repeziciune pentru ca abea in vale, tarziu, sa deschida parasuta. La cateva minute a urmat si o saritoare.
Ziua urmatoare, initial ca o concesie facuta fetelor dar apoi extrem de binevenita si pentru noi, schimbam iar macazul de pe catarat pe o plimbare cu biclele (cel putin, "plimbare" era in plan ;)) )
Intai, mergem spre o cascada populara din zona. Urcand spre ea pe forestier (inclinatia foarte mare, trebuia efort si numai ca sa nu te duci pe spate cu bicicleta cu tot), vedem si cheile aceluiasi rau.
Pe sub prima cadere a cascadei, mai mica, se poate trece si cobora pana jos.
Dupa perdeaua de apa.
A doua cadere.
Intoarcerea pe o micro via ferrata, ajungand in punctul de plecare prin cu totul alt loc.
Acum urmeaza, bineinteles, coborarea <:-P. Folosesc franele la minim, si profit de fiecare sant si damb pentru a da jump-uri. Cat imi place mie de mult semicursiera, totusi are si mtb-ul avantajele lui. Pe toata coborarea Radu merge in ritmul meu, ferim turisti la limita si, pe portiunile mai line sau drepte, ne ridicam in sa pentru a mentine viteza constanta.
De la extaz la agonie ;)). Ajunsi la sosea, vrem sa urcam pe versantul opus pentru a prinde drumul de ciclisti spre Austria. Pentru asta, iau primul bolovanis la deal, asa ca ..
carry-bike !
.. si, bineinteles, push-bike, in soarele arid.
Drumul arata insa f bine, si rampa usoara ne permite sa ne relaxam.
Extraordinara organizarea, drumul trece prin tuneluri iliminate, podurile au construite margini speciale pentru ciclisti. Este si normal, sunt o puzderie, trec cate 5-6 pe langa noi in fiecare minut.
Un tata cu doi baieti. Cel din urma, mai mic, il imita la perfectie: el lasa bicla, copilul lasa bicla, isi scoate ochelarii, asta micu la fel, scoate tricoul etc got the idea .. funny.
Drumul de ciclisti iese in sosea pentru o mica portiune, la trecera intr-o alta regiune administrativa.
Si continua pe coborare lejera.
.. pana la un lac. Lacul e napadit de alge (cica e nush ce rezerva piscicola), dar sunt rate si cu muntele pe fundal si contrastul e interesant.
Finally
La intoarcere, inainte de trecerea dintre cantoane, ma hotarasc cu Radu ca plimbarica a fost cam putin pentru noi si vrem sa schimbam putin ruta. In loc sa-i dam inapoi spre Cortina pe SS51, ne hotaram sa lasam fetele singure si noi sa facem un mic ocol prin Passo Cimnamche, Bosi, Misurina , Passo Tre Croci.
La Misurina, dupa o diferenta de nivel de aproape 500m data in cam 3/4h de pedalat maruntel.
Urmeaza o coborare pe care aproape ies in decor, apoi un semafor la un pod cu o banda si inca o urcare de 2-300m pana in Passo Tre Croci.
Passo Tre Croci, dupa care e numai vale, serpentine stranse pe care ne luam la intrecere cu masinile.
Italians make preatty things.
Dam o tura prin statiune, ocazie cu care cumpar ultimul echipament pe care il vreau de aici. In poza, cele mai futere cam-uri, la micul pret de ~100E unul :D.
Toata statiunea strabatuta de un fiermoar urias de lemn, care urca pe biserica si in alte zone. Pe el, semnaturi si mesaje de la turisti.
Trecem pe la supermarket unde luam niste iaurturi, apoi urcam pana pe poteca pentru biciclete si ne indreptam spre camping.
Minunata Punta Fiames acum in flacari "la propriu".
Ultima zi in Dolomiti ne-am trezit ca aurolacii, in parcare. La peste 2000m. Voiam neaparat sa cataram ceva si in celebrele Tre Cime di Lavaredo, si pentru asta am plecat cu radu de seara dinainte si am dormit in parcarea de la Cime (chipurile, sa intram mai repede in traseu dar si sa evitam o taxa de 20E - lol, dimineata ne astepta un nene cu chipiu, care lua la rand nu putinele echipe de diverse nationalitati care erau in aceeasi situatie ca si noi ;)) )
Incercare de mega-panorama. Deschiderea si peisajul au fost intr-adevar impresionante, in special la rasarit, cum noi ajunsesem pe intuneric si habar nu aveam cum arata zona.
Zona care mi-a placut cel mai mult, Cadini di Misurina unde urcasem Maraja, acum din alt unghi.
Soarele incepand sa mangaie valea.
De aici, cimele nu arata deloc ca in poze. Se vad insa intrarile in unele din multele tuneluri sapate in versant in timpul razboiului.
Limitam ciuguleala la minim (insa minimul meu e mult peste minumul lui Radu) si pornim spre traseu. Hornul este undeva in forcella dintre cima grande si cima ouest, pe cima grande.
Dupa ce urcam pe sa, vedem peisajul de partea cealalta, un skyline diferit si divers, cu alpii inzapeziti undeva departe la orizont.
The other side.
Via Dulfer, traseu superb, cu autor celebru. V+ sostenuto. Din nou, V+ de la ei nu e V+ de la noi (ci ceva mai tare).
Intram in traseu. Prima lungime se regrupeaza la baza lungului diedru, care se termina cu lungimea superba pe horn. Diedrul este putin lustruit, dar fara a deranja.
Diedrul e putin dat pe spate la inceput, si nu abunda in prize pe toata lungimea lui, fiind totusi accesibil. Este o catarare in spraituri largi, trecand cateodata pe fete, una dintre cele mai frumoase catarari de care am avut parte in traseele incercate de noi in Dolomiti.
Pe alocuri, abordam si in bavareze. Este, cum spuneam, o catarare foarte frumoasa.
Ultima lungime merge pe fata dreapta pentru a ocoli un tavan ce inchidea diedrul.
Regrupez peste tavan, de unde Radu mai face o lungime scurta pana in interiorul celebrului horn.
Ies in horn. Radu imi lasa mie si urmatoarea lungime, dupa ce in restul calatoriei el a prins destul de multe lungimi mai dificile ca si cap. Mi-a placut mult sa catar cu Radu, chiar daca la inceput eram amandoi foarte setati ca vrem sa mergem cap, pana la urma am ajuns sa functionam bine si eficient in regim de cap schimbat, fiecare ducandu-si lungimile lui. Deasemeni, entuziast mereu, ne-a suportat dificultatile in trezire dimineata, si a avut grija intotdeauna ca atat partile frumoase cat si cele muncitoresti sa fie impartite corect, lucru important la un partener de catarat.
Urmeaza partea cea mai fotogenica a traseului, am lasat poate mai multe poze decat necesar. Hornul nu e atat de simplu, si, prin exteriorul bolovanului pe unde am mers, nu are nici o asigurare pe toata lungimea.
La vreo 15m deasupra regruparii, pun un prim si ultim cam in cea dintai fisura calumea gasita.
Ajuns la bolovanul incastrat.
Dupa inca o lungime si iesim pe o brana mare circulara de pe Cima Grande, pe care o parcurgem pana la primul punct de rapel gasit.
Dezlegand corzile. In toata vacanta, nu am avut odata nodul strans pe ham dupa ruta, si nu am pus niciodata mana pe altceva decat stanca in trasee pentru avansare in pereti, catararea fiind relativ usoara dar extrem de placuta.
Al doilea rapel de 60m.
Increngatura de corzi si anouri, mai noi sau mai vechi, legate impreuna.
Dupa ce ajungem la masina, ne hotaram sa facem o parte din turul cimelor pentru a le vedea putin si din poza clasica, pana acum fiind mult prea aproape de ele pentru a le cuprinde.
Pe fundal, Cadini di Misurina. Cred ca, pe langa frumusete, ce mi-i i-a facut atat atat de dragi e si relativa izolare si mai mica "popularizare" a lor, precum si faptul ca ruta noastra de acolo poate fi caracterizata cel mai bine prin "grea" (nu tehnic).
Dupa un cot al drumului pe curba de nivel, apar. Cimele.
In tavanele uriase ale cimelor se pare ca erau niste omuleti. Ciudat, peste o ora erau in exact acelasi loc. Cimele sunt unul dintre reperele istorice pentru alpinism, in aceasta zona in care catararea pe stanca a luat nastere.
Cazut in admiratie, uit mobilul pe o piatra si trebuie sa ma intorc de la parcare, prin ploaie usoara. Noroc cu Vaude-ul. O tipa ma opreste sa ma intrebe daca "lei sei della guardia montana", nitel flausat ii spun ca nu si gonesc mai departe, abea dupa vreo 5 minute picandu-mi fisa ca ar fi fost o idee buna sa o intreb de mobil .. zambesc auto-ironic.. insa din fericire gasesc mobilul unde ma asteptam si suntem scutiti de complicatii.
Iesirea a fost de vis, fara o zi de pauza, avand si vremea de partea noastra. Focusul pe catarat, dar fara a umbri doza serioasa de frumusete si peisaje noi si minunate mai putin familiare pentru ochii nostrii acomodati cu Carpatii. Multe rute foarte frumoase, multi pereti (cred ca un masiv ca Tofana de-al lor acopera toate zonele de clasice de la noi ca si volum). Roca extrem de aderenta pe unde nu e lustruita, prize multe in general, cotatii ceva mai taruce decat la noi (diferenta probabil pe la jumatate-un grad, noi fiind cei care supracotam). Asigurarile intr-adevar extrem de rare comparativ, in special pe portiuni mai lejere, nu e neobisnuit sa mergi 30m fara sa punctezi daca gradul e 4 si sub (4 de-al lor, cam 5- pb la noi). Ne-am relacat, ne-am simtit bine, eu unul am fost aproape "pierde-vara" si fara griji. Chiar daca am sacrificat Mont Blancul pentru inca cateva zile aici, intra in plan pentru la anul :), asa locul a avut timp sa ne intre in sange.
