Sa continuam povestea trecuta... Unde ramasesem? Am ajuns joi seara in Busteni, dupa ce am terminat tura de doua saptamini cu Denise si Cody. Vlad si Ioana urmau sa ajunga a doua zi de dimineata si, ca sa nu car toate bagajele dupa mine, am hotarit sa dorm undeva la marginea Busteniului sa ii astept. Am pus cortul la intrarea in padurea Munticelului, chiar sub semnul asta.
Vineri, 17 septembrie, dis de dimineata, vremea era perfecta. Am stat citeva minute privind peretii in care voiam sa ajungem, asteptindu-i pe Ioana si Vlad in fata Caminului alpin. Ardeam de nerabdare: pe de o parte, nu o vazusem pe Ioana de 2 saptamini, pe de alta parte, nu ma catarasem de vreo 2 luni, cu toate ca mai toata vremea am stat in munti. Stiam ca acum e momentul sa ne luam, eu si Vlad, restanta cu traseul Sperantelor din Peretele Vaii Albe. L-am tot mirosit, am venit de mai multe ori ptr el, dar mereu ne-a plouat. Poate acum...
Ne intilnim, ne bucuram, ne refacem bagajele si pornim cu totii spre refugiu pe la 9 si ceva. Drumul trece foarte repede, ca avem multe de povestit (mai ales eu, dupa alte 2 saptamini in Crai si in Apuseni).
E o zi de septembrie foarte linistita si stabila. Ajungem la refugiu spre ora 12, ne alegem niste locuri, facem rucsacii si pornim, toti trei, spre Peretele Vulturilor.
Planul ptr aceasta prima zi este unul improvizat: vom merge in Fisura Suspendata. Ioana nu s-a mai catarat de mult, dar nu are nimic impotriva. De fapt, cred ca de abia asteapta, asta ar fi primul ei traseu clasic in Costila.
Ideea noastra e foarte buna. Dupa ce urcam pe Vilcelul Pietros si traversam pantele de iarba expuse, ajungem la baza traseului. Sint 5 lungimi, una scurta, alta cu iarba. Vom vedea ca partea de sus este foarte spectaculoasa...
Prima lungime este scurta, urcind intii pe o fisura inierbata, apoi pe un horn cam inghesuit, pina in regrupare. Trecem toti liber si regrupam pe o platforma cu iarba.
A doua lungime este un traverseu lung pe iarba, usor, pina se intinde coarda.
Tancul mic ramine, mic, in spate.
Il lasam pe Vlad cap de coarda in acest traseu, Ioana e la mijloc, eu sint ultimul, sa o pot supraveghea si incuraja. E faina reintilnirea asta, in perete...
De aici incepe, de fapt, partea frumoasa a traseului. De acum Ioana e sigura pe ea.
A treia lungime - foarte frumoasa - merge un pic in stinga, peste o muchie, apoi prinde o fisura buna de bavareza, dupa care trece in stinga, de unde continua in sus pe o fata si pe alta fisura, pina ajunge in regrupare, pe Brina Suspendata.
Ma mir ca-mi iese destul de usor la liber, dupa atita pauza ma asteptam sa ma misc mai greu.
Ioana e foarte relaxata - se si vede din poza asta, cred...
Lungimea a patra pleaca spre un horn mare, larg, care se urca pe partea stinga, pina la un tavanel, pe care il trece direct, apoi, ceva mai sus, se regrupeaza. Mi-a iesit la liber si lungimea asta, doar ca tebuit sa ma pun intr-un piton sa o astept pe Ioana sa treaca.
Ea a fost foarte calculata si a depasit liber cele mai multe pasaje, in ciuda pitoanelor aflate peste tot.
Sintem intr-o regrupare cam incomoda si mai avem o lungime pina sus, in creasta.
Ioana e un pic mai jos, cu corzile in brate, cu haul sub ea, cu zimbetul pe buze.
Intindem ultima lungime pina sus, in creasta. Se pleaca pe doua fisuri paralele, pitonate ptr artificial. Un piton se poate scoate cu mina, dar cu un sprait larg se depasste liber punctul.
Asta e varianta Ioanei. A pus degeaba scarita, ca a depasit mai usor la liber portiunea.
Pina sus mai urcam pe o fisura in sprait, folosind prizele de pe fata, apoi sintem in creasta, de unde vedem Peretele Costilei, unde acum vreo 2 luni am catarat Podeidon-ul.
Sintem incintati, Fisura suspendata chiar e un traseu frumos, de liber (cred ca rotpunkt e un 7).
Retragerea o facem traversind Vilcelul Pietros sus, pina spre Coama cu jnepeni.
E o retragere expusa, greu de nimerit cind esti pentru prima data in zona. Eu am mai fost pe aici acum citiva ani, dupa ce am iesit din Fluturele de Piatra.
Coborim pe Coama cu jnepeni, apoi trecem pe citeva pante foarte expuse de iarba si pietris. Ii pun Ioanei doua rapeluri, pentru a-i proteja un pic genunchii. Ajungem la refugiu seara si ne culcam pe la 9, cu gindul de a ne trezi a doua zi pe la 5 si ceva, sa mergem in Sperante.
Traseul Sperantei (6B, 6+ impus (desi acum e posibil sa aiba cel putin un pas de 7, dupa ce au iesit citeva pitoane), A1, 9- rotpunkt, 14 lungimi) e un traseu reper al Costilei si al alpinismului romanesc. Deschis in 1967 de o echipa a lui Mircea Opris, traseul are o linie alambicata, condusa cu mare dezinvoltura. Pasajele de liber impus dau frumusetea acestei rute. Regruparile sint in mare parte comode si reamenajate cu cite o ancora chimica. Linia serpuieste destul de mult, asa ca e greu sa te retragi dupa ce ai trecut de Amvon. Imi doream de multa vreme acest traseu, dar am ajuns rar aici si cind am ajuns vremea a fost nefavorabila. Acum era momentul, cu toate ca turele cu turisti nu mi-au lasat timp pentru catarare sau macar pentru antrenament vara asta. Nu-i nimic, entuziasmul va compensa toate lipsurile.... Si cind am fost in Albastra directa am venit dupa 30 de ore de nesomn si a mers foarte bine, asa ca... sa vedem.
Am plecat la 6 si un pic de la refugiu si am urcat spre Circuri repede, la lumina frontalelor. Am ajuns la baza peretelui, la bolovan, odata cu rasaritul.
Traseul necesita o buna orientare in perete. Am plecat cap pe prima lungime - citiva metri in sus, pe o fata friabila, pina la baza unei fisuri inierbate care merge ascendent spre stinga. Nu e foarte greu, dar prima asigurare e destul de sus (15-20 m) si celelalte pitoane - putine - sint ascunse in iarba.
E 7 si ceva, lumina incepe sa urce, viscoasa, pe perete. Ma simt atit de bine! Regrupez comod pe o platforma de stinca, sub o fisura clara.
Pleaca Vlad pe a doua lungime - intii pe o fisura clara, cu o mica burta, apoi in dreapta, aproape orizontal, peste niste placi cam friabile din gresie.
Ajung repede in regrupare si ma pregatesc sa merg mai departe.
A treia lungime e foarte frumoasa - plec spre stinga pe o fisura oblica, pe sub un tavan, traversez apoi exact pe la baza lui, inghesuit, pe o platforma friabila de gresie si, in cele din urma, traversez stinga pe un diedru clar, unde regrupez destul de comod. Am folosit o scarita intr-un punct, dar dupa aceea mi-am dat seama ca nu e obligatoriu. E o lungime scurta (cred ca are sub 30 m), dar spectaculoasa.
Traversind spre diedrul amintit.
Din regrupare ma las un pic pe spate si il fotografiez pe Vlad.
Cerul isi schimba culoarea, norii se tot plimba pe deasupra Busteniului.
A 4-a lungime e prima mai serioasa: se trece un metru in stinga, peste o muchie (atentie: se vede un piton P chiar in sus, pe fisura din fata, dar traseul corect e in stinga, unde veti gasi mai multe asigurari), apoi se urca pe fisura destul de friabila si slab asigurata pina sub o mica surplomba. Aceasta se poate trece direct, prin stinga, fara asigurari sau, preferabil, prin dreapta, spre o arcada pitonata. Se traverseaza, apoi, scurt, in stinga, pina la o fata fara nici o asigurare, pe care se continua 4-5 m in stinga. Vlad a pus aici o nuca si o scarita intr-un cliff, eu le-am recuperat si am trecut liber, pe niste prize bunicele, dar greu de observat (buzunare mici specifice conglomeratului). Regruparea e comoda, pe Triunghiul de iarba.
Vedem din regrupare brina Bivuacului 1 din Albastra, diedrul din Creatia Printesei, Diedrul Pupezei si hornul din Lespezi.
Plec pe lungimea a 5-a, cu primul piton foare sus si greu de ajuns. Trec un diedru clar dupa care urmeaza o fata cu alveole, nu foarte grea. Aici vad o linie de pitoane in stinga, pe alt diederu si ma duc intins spre ea, dar dupa 6-7 m fara asigurare imi dau seama ca am gresit, ca linia respectiva nu e din Sperante. Trebuie sa descatar si e destul de greu, ca urcasem liber, fara asigurari, o bavareza de grad 6 (usor de urcat, mai greu de coborit). Aici trebuie regrupat la 2-3 pitoane (fara ancora!) pe fata cu alveole. Eu am urcat mai sus, parindu-mi-se prea scurta lungimea si am regrupat intr-o grota, cu un piton slab si doua frienduri. Din pacate, bijbiind aiurea pe aici, am pierdut ceva timp.
Eram, oricum, in grafic, facuseram cam 30 de minute pe lungime (timp total, pentru amindoi - nu e un timp extraordinar, dar eram neantrenati si era prima parcurgere a traseului, asa ca eram multumiti sa fim cu 5 lungimi parcurse in 2 ore si jumatate). In fine, a 6-a lungime trece de grota, se duce in dreapta, unde prinde o fisura cu iarba, urca pe ea, apoi traverseaza iarasi dreapta pina in regrupare. E destul de friabil si asigurarile sint rare in unele portiuni.
A 7-a lungime e una dintre cele mai frumoase. Se pleaca intr-o taversare descendenta spre dreapta, bine asigurata, apoi se trece o muchie si se prinde o fisura arcuita tot spre dreapta, pe sub care se traverseaza pe o fata cazuta de conglomerat tipica, care duce in regruparea de sub tavanul numit Amvon.
Regruparea e pe praguri bune de gresie, asa ca il fotografiez pe Vlad venind secund, ma uit spre ceea ce urmeaza, privesc Aripa din Memorial, Diedrul pupezei si tot ce mai e pe acolo.
Fata cu traverseul de sub regrupare. Am terminat 7 lungimi, adica jumate de traseu. E ora 11 si un pic, avem tot timpul, asa ca nu ne grabim.
In jurul nostru, zeci de fluturasi de stinca (Tichodroma muraria). Unii se apropie atit de mult, incit ii poti atinge fara probleme. De exemplu, asta e o poza facuta fara zoom.
Dupa o scurta pauza de prinz aici, sub Amvon, privind in jos, spre Marea Traversare si Terenul de fotbal din Albastra ne pregatim sa continuam drumul...
Ii revine lui Vlad lungimea cu Amvonul. Pleaca un pic in sus, pina la tavan, apoi traverseaza pe sub el, pe o polita de gresie, pina spre capat.
Aici incepe partea mai dificila. Acum, stiu ca aici e si pasul de rotpunkt - un 9- - dar nu am incercat... Miscarea de artificial e destul de intinsa. Un piton e batut la capatul fisurii orizontale de sub tavan, apoi urmatorul e pe diedrul de deasupra.
Vlad trece destul de greu, intr-o pozitie ciudata, incomodat de rucsac. Cind vin secund, trec imediat, nu mi se pare mare lucru, dar ce stres sa ai ca secund?
Din punctul meu de vedere, aceasta este lungimea ce mai grea, cea cu Amvonul. Deasupra tavanului urmeaza un diedru, apoi o fisura strimta din care au iesit pitoanele si care trebuie trecuta la liber sau... la improvizatie (aici cred ca e cel putin un grad 7 la liber). Vlad pune o nuca in care se lasa, pe care nu reusesc sa o recuperez cind trec pasajul.
Urmeaza, iarasi, una dintre cele mai frumoase lungimi ale traseului - a 9-a. Urc spre dreapta, peste o muchie, apoi prind o bavareza inversa foarte faina, urc asa citiva metri pe o arcada, pina ajung la o mica surplomba pe care o depasesc prin dreapta (si aici cred ca e un grad 7 daca se trece liber), asigurind-o cu un friend intr-o portiune umeda. Mai sus, vad ca pitoanele se aflau in stinga ei. Oricum, pasajul e frumos. Partea finala e o bavareza expusa care trebuie trecuta la liber, fisura neavind nici un piton.
Aici, in partea cu bavareza inversa, pe arcada - pasaj deosebit de frumos.
Regrupez pe un mic prag de gresie, asteptindu-l pe Vlad sa vina. El simte niste circei in brate. Nu e tocmai usor, dupa o pauza atit de lunga... Utimele trasee catarate au fost in iulie, cu exact 2 luni in urma, tot aici, in Costila, apoi ne-am luat fiecare cu altceva si n-am mai apucat sa ne cataram sau sa ne antrenam. Sper sa recuperez din plin de acum incolo!
Bivuacul 2 din Fisura Albastra, cu urna cenusii lui Emilian Cristea, vazut din Sperante. Mi-a placut foarte mult Albastra Directa, dar Sperantele sint un pic mai sustinute, cu pasi de liber impusi, cu traversee ingenioase. Per total, traseul este ceva mai dificil.
Merge Vlad pe lungimea a 10-a - intii pe o fata verticala, apoi dreapta catre o fisrua mica ce pare foarte ingusta din regrupare, neasigurata, unde se trece liber (nu tocmai usor), apoi catre stinga, in traverseu pina la o arcada pitonata care conduce la o alta fisura, dupa care se traverseaza, expus, pe prize mici, pina in regrupare. Partea cea mai dificila a Sperantelor sint lungimile 8-9-10, cea cu Amvonul si urmatoarele doua. A nu se intelege ca urmatoarele lungimi sint usoare...
De fapt, lungimea 11 nu e chiar grea - porneste in stinga, ascendent, pe o fisura, apoi tot in stinga pe o brina ingusta de iarba, cu asigurari foarte rare, pina prinde Brina Sperantei, pe care traverseaza in dreapta pina in regrupare.
Lungimea 12 are citiva pasi dificili - pleaca pe o fata (primul piton e la 7-8 m deasupra regruparii), traverseaza apoi stinga, prinde o arcada pe care continua pina in apropierea regruparii, pe un prag mare de stinca.
Destul de dificil, dar ne simtim bine, cu toata oboseala care incepe sa se simta. De aici mai avem doar doua lungimi - una greuta si una foarte usoara.
Ceata se lasa si se ridica pe Valea Alba. Pintenul fumega in stinga, Caraimanul se ascunde in nori vizavi. Din cind in cind vedem citeva siluete in dreptul crucii. In rest, multe capre pe brinele de sub noi, la 300 m mai jos, fluturasi de stinca, brumarite de stinca si... liniste.
Vale alba e departe, jos, la peste 500 m.
In partea opusa, Busteniul isi duce viata de zi cu zi, strajuit de Creasta Picaturii si de celelalte abrupturi ale Bucegilor. Ce faina e viata aici, in peretele asta! Ce perspectiva frumoasa! Uiti de oboseala, uiti de orice.
Lungimea a 13-a e mea... Plec in sus, pe o fisura verticala plina de clopotei mov, scot un piton fara sa vreau si ma trezesc, astfel, cu un nou pas impus pe care il trec fara ezitare, pina ajung la baza unei fisuri mari pe care o catar liber, apoi traversez tot liber 7-8 metri spre stinga si urc, expus, pe o fisura cu iarba si pe citeva praguri de gresie pina in regruparea din hornul final.
E un punct extraordinar, una din cele mai faine regrupari pe care le-am vazut. Lungimea e foarte aeriana, fotografia asta nu e trucata cu nimic. Iti vezi partenerul, vezi orasul, peretele de sub tine, Pintenul Vaii Albe, Valea Alba, Caraimanul. Si stii ca mai ai 20 m si termini unul dintre cele mai frumoase trasee clasice din Carpatii romanesti.
Vlad se resimte, dar e la fel de bucuros ca si mine, sint sigur!
Batrinele mele espadrile (tocite, reparate, iarasi tocite) iau fata Pintenului Vaii Albe.
Ultima lungime e scurta si usoara - un horn larg, ce ne scoate in Creasta Vaii Albe.
Ce fain! Am terminat traseul pe la 5, avem destul timp sa coborim pe lumina la refugiu. Ne stringem in liniste echipamentul pina cind 3-4 persoane coboara spre Aeriana. " Felicitari pentru Sperante!", ne spun ei. Da, au dreptate. Abia acum imi vine sa scot un chiot de bucurie, sa ii string mina lui Vlad. Traseul Sperantelor e un traseu extraordinar de frumos, in mod cert o sa vin sa il repet. Nu e tocmai usor - are citiva pasi impusi si pot aparea mereu altii, numai noi am scos 2 pitoane din el. Cu toate astea, e bine asigurat, regruparile sint bune. Echipele cu experienta pot intra linistite in el, in mod cert or sa fie incintate dupa parcurgerea celor 14 lungimi.
Norii se plimba in jurul nostru, noi sintem gata de coborire. A fost o zi minunata!
Coborim fara graba pe creasta, identificind locul de iesire al Albastrei, al Lespezilor.
Mergem pe Brina Aeriana, depasim mai jos un grup mai mare.
Ioana ne asteapta la refugiu, dupa o zi de odihna. Ne bucuram impreuna de reusita noastra, povestim, ne simtim foarte bine. A disparut orice urma de oboseala, as lua-o oricind de la capat.
Bravo, hodorogule! La mai mare!
Duminica vremea incepe sa se strice, asa ca, vazind ca Ioana nu are nici o tragere de inima pentru Furci, coborim mai devreme spre masina.
Clar, vremea se strica. Noi mergem spre Iasi. Ma simt bine, am facut doua trasee frumoase, am spart gheata, dupa 2 luni de pauza. Acum ma gindesc la Memorial si sper sa revin in toamna asta sa il duc la capat. Povestea si bucuria Ioanei aici: http://muntesifotografie.blogspot.com/2010/09/suspendati-in-candelabrul-bucegilor.html
