cred ca sint 2 sau 3 ani de cind tot vorbim despre o iesire ptr a urca peretele nordic al caltunului. anul trecut am fost pe picior de plecare cu vali, dar s-a intimplat ca ana lui sa se grabeasca si sa vina pe lume cu vreo 2 saptamini mai devreme. tot asa, si cu vlad condratov aveam stabilita o iesire spre caltun, care s-a aminat in ultima clipa din nici nu mai stiu ce motive. am zis cu vali sa mergem acum, cit se poate, fara sa tinem cont ca iarna asta e foarte capricioasa. drumul iasi-curtea de arges-piscul negru e lung si obositor. am plecat la miezul noptii si pe la 11.30 am inceput urcarea de la piscul negru spre caltun. ne insotea si alin, curios sa vada fagarasul iarna. exact in formula aceasta de 3 merseseram in fagars in noiembrie 2008 (ce tura faina!).
era uimitor de cald jos, la 1200 m. aici, una dintre crestele sudice ale fagarasului. ghinionul lor ca sint aici, linga creasta principala, altfel ar fi luate bine la picior... din cite stiu, cea mai lunga creasta sudica a fagarasului are peste 70 km...
urcam la inceput prin padure, lejer, cu marcaj vizibil. pierdem acest marcaj in zona de jnepenis, unde alegem o varianta directa, sus, spre stinga (drumul merge in dreapta, pe o curba de nivel).
zapada e mare (intram pina spre briu in multe locuri), moale si uda. rasuflam usurati cind iesim din capcana jnepenilor ingropati.
citeva traversari ne scot spre o caldare.
urcam, ajutati de siluetele citorva stilpi de marcaj. zapada e in continuare mare si moale, ceea ce face inaintarea noastra destul de grea, sub povara rucsacilor incarcati cu echipament. in plus, spre 2000 m ne ia in primire un viscol puternic.
si ca totul sa fie neclar, o ceata deasa face echipa buna cu viscolul. inaintam instinctiv, stiind cit de cit directia. e prima data cind urcam pe aceasta ruta.
panta accentuata, ceata, viscolul, toate astea ne fac inaintarea destul de greoaie.
ajungem la refugiu exact la limita noptii si muncim 10-15 minute sa-l dezgropam de sub zapada. viscolul e atit de puternic incit trebuie sa stam in genunchi ca sa putem sapa cu pioletii. (unde-i lopata ta grivel pe care ai dat 2 milioane? ma intreaba vali...)
autoportret in refugiu. urcarea in conditiile astea ne-a luat aproape 6 ore... oricum, speram ca in ziua urmatoare sa avem pace si sa ne vedem linistiti de peretele nostru...
zapada si inauntru (nu-i bai, o buna parte o vom transforma in ceai). facem o improvizatie cu o folie gasita sub un prici si acoperim cit de cit intrarea (usa nu se putea inchide bine).
a doua zi, ceasurile suna la 6... degeaba. o zi cu un viscol care cu greu te lasa sa te tii pe picioare, un viscol tipic caltunului, de altfel. ceata dadea imprejurimilor un aspect de lapte stors din vaci sanatoase...
e urita fotografia asta (bai vali, chiar n-ai avut ce face? ca eu chiar aveam ce face...), dar cele mai dure momente au fost cele in care a trebuit sa iesim la toaleta, actiune neplacuta si chiar dureroasa, sub mingiierea reconfortanta a unui vint pus pe glume proaste... senzatii pe care nu le uitam usor (nu pot acum sa intru in amanunte). in fine, am cistigat (sau am pierdut) cu 2-1 la capitolul asta...
simbata insa... acelasi vint puternic, dar vizibilitate! iesim incintati din captivitatea refugiului. aici, alin se lasa cu toata puterea pe spate, in bratele viscolului.
privim cu lacomie spre laitel, sintem excitati de atita frumusete.
par foarte linistite fotografiile, dar realitatea era un pic mai cruda... vintul continua sa ne loveasca cu toata puterea. in zare, negoiu isi arata farmecele...
drumul de creasta spre laital - laita.
vizavi de peretele caltunului, spre care urcam, un perete cu citeva hornuri faine.
mi se pare foarte spectaculos locul acesta, cu peretele caltunului intr-o parte si cu laitelul in cealalta parte... iarna, fagarasul e o alta planeta...
peretele caltunului e podit cu zapada viscolita. o singura linie cit de cit clara de gheata se vede, undeva in stinga refugiului. noi am fi vrut sa urcam pe linia din dreapta - pe asa numita "magic line".
la un moment dat ne tot imboldim sa intram in perete, dar ne dam seama repede ca e o hotarire luata sub entuziasmului privelistilor, care nu are nimic de-a face cu luciditatea. vintul e foarte puternic, peretele e plin de zapada proaspata, cresta clocoteste in viscol. ce frustrant... sa vezi o fata morgana, frumoasa, dar sa nu te poti apropia de ea, caci e pazita bine de crivat...
in cele din urma, ca sa vedem cam cum e cu cataratul in astfel de conditii, alegem o ruta in peretele de vizavi. urcam pe un horn cu zapada si stinca, facem citeva traversee si coborim pe o limba de zapada intarita. avea sa se confirme ceea ce prevedeam: stinca era imbracata intr-un strat de zapda inghetata, nu se vedea nimic clar, nici o fisura, nici o bucata de gheata. destul de greu de citit terenul, de batut pitoane...
plecam inclinati bine spre inceputul traseului nostru. alin ramine la refugiu si face citeva poze.
vali pleaca cap pe hornul de pornire, plin de zapada.
e o catarare foarte frumoasa si nu prea grea. furat de peisaj, vali merge mult, obligindu-ma sa merg in paralel (nu puteam comunica din cauza vintului puternic). asigura cu un friend si, mai sus, cu un piton bine batut (m-am chinuit un pic sa-l scot) si regrupeaza la aproape 100 m mai sus, pe un tanc, la un bolovan.
de la baza hornului, spre refugiul caltun.
urc si eu repede, nemultumit (dar nu foarte tare) ca, totusi, vali nu a apreciat bine distanta si ca am mers in paralel cam 50 m cu o singura asigurare intre noi.
de pe platforma unde asigurase, privim spre refugiu,
facem un autoportret (fete cam crispate - eram foarte bucurosi, dar vintul ne obliga sa privim cu ochii larg inchisi).
in spate, sfidator, peretele caltunului...
iata si negoiu, impunator, cu strungile sale incarcate de zapada... al dracului de greu de trecut acum prin strunga dracului...
urmeaza o lungime in care merg initial pe o creasta, dezechilibrat de rafele puternice, apoi incep sa caut o cale de a ne da jos (nu voiam sa mergem pe creasta si sa ajungem in marcajul turistic). traversez expus stinga pe o brina inghetata, bat un piton acolo, gasind greu o fisura, dupa ce, in prealabil, curat peretii cu lama pioletului-ciocan.
descatar apoi un hron micut, infingind pioletii in perne inghetate de zapada si mai asigur acolo cu un friend. urmeaza o brina descendenta pina spre o limba mare de zapada.
aici incropesc o regrupare legind un colt de stinca de un piton batut destul de bine intr-o fisura. in aceasta poza facuta de alin, e si vali in regrupare.
continua vali coborirea pe panta generoasa de zapada.
si regrupeaza si el la baza unor stinci, legindu-se de un tanc.
fotografii facute de mine acum, cu vali venind spre regruparea de deasupra limbii de zapada.
si caltunul in spate, cu pene de zapada deasupra.
in mod cert, ne vom intorce si vom urca peretele acesta atit de frumos...
din regrupare, spre panta de zapada ce trebuie coborita.
regrupare (un piton batut bine, un colt de stinca si un piolet infipt adinc in zapada, cu lama, asa, de forma). nu arata grozav, dar e tot ce am putut face la fata locului.
cobor si eu incintat - in ciuda rafalelor, coborirea pe panta asta de zapada este foarte placuta...
mai am inca o panta de zapada si sint jos... e destul de intarita si coltarii intra bine. o adevarat bucurie...
vali, pregatindu-se si el sa vina jos.
si vine.
iesim chiar linga hornul pe care ne-am inceput ascensiunea. a fost o urcare frumoasa, nu foarte grea, dar foarte placuta. intr-adevar, vintul puternic si stinca acoperita de stratul viscolit de zapada ar fi facut foarte dificila o ascensiune in caltun (greu de ghicit locurile ptr asigurari, totul arata cam la fel...)
ne intorcem spre refugiu
lasindu-ne cu toata puterea impotriva vintului. incredibil... abia pot ajunge...
facem bagajele si plecam incintati. si frustrati, in acelasi timp... inca o restanta cu vali, dupa memorialul din bucegi... nu-i nimic, probabil ca asta ne leaga mai bine, avem acum tinte clare pe care - sint 100% sigur - le vom atinge. coborirea o facem la coltari la inceput, apoi, dupa jumatate de ora, vintul se domoleste si zapada este iarasi moale.
urmele noastre de la urcare sint inca vizibile.. aici nu e vint, dar zapada e mare si foarte moale. de data asta, gasim drumul bun prin marea de jnepeni.
jos, parca e alt anotimp... piraiele curg primavaratec, temperatura este cu ceva grade peste 0... o iesire faine, chiar daca nu am realizat ceea ce ne-am propus. ne-am simtit bine si la intoarcere, mai ales in momentele pink floyd si taste& rory gallagher. cert e ca ne vom intoarce ptr paretele caltunului. eu sint gata oricind... am ramas marcat de atita frumusete. am vazut ielele si acum sint fermecat...
