Prima iesire dupa nunta, la 2 zile... eram foarte, foarte obositi, dar si foarte, foarte bucurosi ca, timp de citeva zile, am avut in preajma atitia oameni dragi (o experienta extraordinara, la modul cel mai serios). Am prins trenul spre Bucuresti in ultima clipa (ne-am trezit din somn cu 22 de minute inainte de plecare), de acolo am luat alt tren intirziat pina in Busteni si... ptr prima zi, ne-am propus sa mergem la Peles, mai ales ca Ioana nu fusese aici niciodata.
Vreme faina, dupa ce plouase apasator in ziua precedenta in cam toata tara. Soarele ne-a colorat, de fapt, toate aceste 5 zile asa zise "de miere". Pelesul este, in mod cert, o destinatie obligatorie ptr orice om cu o anumita igiena culturala. Si nu numai - locurile calde, curtea ingrijita, aspectul de poveste al cladirilor, pasarile din jur, toate astea te fac sa zabovesti mai mult decit ar face-o turistul obisnuit, venit in astfel de destinatii ptr a mai bifa un obiectiv, ptr a mai avea un prilej sa infulece ceva din specificul zonei (ubicuitatea mititeilor sau a porumbului fiert) sau ptr a minji cu lentilele foto tot ceea ce, de fapt, nu vede.
Ramii frapat sa vezi, cam peste tot in jur, bun gust. Statui, gradini ce evidentiaza anumite aspecte ale cladirilor, lemn, culoare. Dupa ce vizitezi si cele citeva incaperi accesibile publicului, dupa ce incerci sa surprinzi cit mai multe detalii, cu riscul de a atrage privirile mustratoare ale ghizilor, ai o senzatie ca bani multi se pot cheltui si in lipsa opulentei.
Construit intr 1873 si 1914, castelul arata, clar, originea germana a familei regale. Neorenastere germana pe pamint romanesc: profiluri ascutite, asimetrie, preponderenta decorului din lemn sculptat, inaltime. Pelisorul, construit intre 1899-1902, combina elemente ale stilului brincovenesc cu elemente de Art Nouveau si decoruri bizantine sau celtice, totul intr-un stil eclectic ce poarta, clar, semne ale personalitatii Reginei Maria.
Nu imi lipseste niciodata binoclul din rucsac, asa cum din posetele celor mai multe vizitatoare nu lipsesc rujul si oglinjoara. Ne-am bucurat de joaca unui fluture de piatra pe silueta zvelta a Pelesului, de zborul agitat al codrosilor de munte sau al sticletilor.
O statuie frumoasa din parcul de la intrare. Stiam ca vizita interioara se face cam in graba si am ales sa nu platim taxa foto, ptr oricum nu am fi fost lasati sa privim si sa fotografiem in liniste.
Aceeasi domnisorica, cu regele Carol I in profil.
Ioana in fata Pelisorului, o alta surpriza foarte placuta ptr ea. Eu am mai vizitat resedintele regale de citeva ori... Cred ca un bun exercitiu de frapare ar fi organizarea unei excursii in care tinerii elevi sa vada mai intii complexul Peles si apoi Casa Poporului... Intre Klimt si Mucha si operele omagiale ale lui Sabin Balasa. Intre aurul regal si cel comunist, aruncat cu ghiotura si in WC-uri.
In fine, sa trecem acum la povestile noastre de munte... Desi cald afara, Bucegii erau bine ascunsi in norii negri. Abia pe seara, dupa apus, Caraimanul si-a scos un pic capul cu cruce si a privit spre Busteni. Deja stiam: urma o zi frumoasa.
Ne-am trezit cu noaptea-n cap si am plecat odata cu rasaritul spre padure. Tinta noastra de astazi: Valea Alba, care desparte Masivul Caraimanului de Masivul Costilei si Peretele Vaii Albe.
Dumul prin padure este placut, prindem repede poteca din stinga spre Valea Alba. Ioana fotografiaza, avida, frunze si ciuperci.
Zadele si-au mai pierdut din galbenul pe care-l savurasem cu 10 zile inainte, cind fusesem cu Vali in Memorial, dar ramasesera la fel de imbietoare.
Ajungem in locul numit "La Verdeata", loc care, in ciuda numelui, ne incinta cu mult mai multe culori: rosu, galben, maro, gri, negru si sus, spre platou, alb.
Ii arat Ioanei Fisura Albastra, deasupra noastra, traseu despre care stie atitea... De aici, de unde sintem noi, desi vedem doar jumatatea superioara a peretelui, localizez punctele cheie: tendorul, bivuacul 2, bivuacul 3 si 4, fisura cu piciorul de lemn de la iesire, vad linia Diedrului Pupezei si a Lespezilor in care am fost cu 10 zile in urma, vad locul unde am iesit din Memorial, mergind aiurea pe perete, vad Aripa... Un sentiment cudat de frustare ma face sa ma simt mic, prea mic aici jos. Abia astept sa revin acolo, in cel mai semet si frumos perete al Carpatilor romanesti...
Ne echipam, punem si cite un ham pe noi, setam aparatele foto... Sus vedeam zapada si voiam sa fim pregatiti.
Valea Alba este un curs activ de apa. A nins mult zilele trecute si, cum temperaturile au mai crescut, se preling in vale toate zapezile topite.
Trecem atenti citeva saritori, ocolim pe dreapta altele. Ne place tare...
Prindem inaltime.
Dam de citeva portiuni tapate cu gheata, dar le depasim in siguranta. Unde este mai expus urc primul si o filez pe Ioana de sus.
Cu cit urcam mai sus, cu atit zonele acoperite de gheata devin mai abundente.
Ioana a topit toate urmele de gheata din jur... In urma ei muntii ramin calzi, primitori, insoriti. Iesi, copile cu parul balai (si casca rosie) si rizi...
Aparatul Ioanei suprinde detaliile reci ale turturilor care, uneori, se rup si cad in preajma noastra, cu zgomot sec, de sticla sparta.
Sint citeva portiuni mai expuse care se trec in catarare libera, nu grea (poza pare mult mai infioratoare decit este, de fapt, realitatea). Nu e mare scofala, trebuie putina atentie.
In fine, ajunsi in partea superioara a Vaii Albe, ne trezim inconjurati de zone foarte lunecoase. Peste tot in jur stinca e acoperita cu o pojghita de gheata in topire, pe care se prelinge apa. Avem o singura pereche de coltari la noi. Eu nu prea vreau sa renuntam, caut citeva solutii ocolitoare, dar verdictul Ioanei vine clar: e mai intelept sa coborim. Intr-adevar, nu avem amindoi coltari, gheata este foarte uda si daca mai urcam mult retragerea devine mai grea. Coborim pe piciore pina deasupra saritorii Cirnului, unde punem un rapel dupa o radacina sanatoasa a unui jneapan.
Ramas cu surplus de energie, imi masor fortele cu ramasite ale zapazilor din iarna trecuta.
Ioana coboara lent, dar sigur. De cind cu genunchioul operat, coboririle nu sint punctul ei forte.
La saritorile mai expuse o asigur in coarda.
Fel de fel de cascadute in jur...
Ajungem "La Verdeata" si prindem iarasi poteca spre padure. Ceva mai jos, Busteniul ne asteapta insorit.
Orientarea pe poteci nemarcate este mai grea in perioada aceasta, din cauza frunzelor care acopera tot. Oricum, drumul spre Valea Alba este marcat, foarte discret, cu un triunghi galben.
Aaaaah, ce somn, in bratele unui copac...
Privind printre picioarele unui arbore biped.
Drumul de intoarcere il facem lent; Ioana fotografiaza in voie ciupercute, frunzulite si alte oratanii. Niciodata padurea nu este mai frumoasa decit in octombrie...
Intr-o buturuga gaunoasa imi gasesc un loc bun de poza.
Ioana nu se da dusa cu una-cu doua, tare ii mai place padurea asta...
A doua zi parasim Busteniul si ne urcam in trenurile etern intirziate. Vrem sa ajungem la Plaiul Foii, in Piatra Craiului, unde ne vom intilni cu gasca din Iasi.
Este un tabiet de-al meu sa fotografiez aceasta placuta din Gara Busteniului, de cite ori ajung aici, la 882.83 metri deasupra marei, cu trenul. Si mult, mult mai sus cu piciorul, cu gindul, cu rucsacul sau cu hamul.
Heeeeei, incepe acum cea de-a treia partea a periplului nostru petrecut sub egida mierii... Ajungem in Piatra Craiului, loc atit de drag noua (mai ales mie...). Daca la inceput prindem o ocazie pina la jumatatea drumului, soarele ne face sa renuntam la ideea de a mai lua ceva pina la Plaiul Foii si mergem bucurosi pe jos, inhamati la rucsaci, cei 6-7 km ramasi pina la cabana.
Un sorecar comun cauta ceva de mincare si isi curata penele in soare.
Brinduse de toamna se bucura de ultimele zile de caldura... Aici oricind poate veni inghetul.
Daca iubiti Piatra Craiului, este musai sa ajungeti aici in octombrie... Parca niciodata lumina nu este mai calda, mai adinca... Bineinteles, ptr noi lumina avea consistenta mierii...
Privim tot drumul versantul vestic si ii arat Ioanei, prin binoclu, locuri pe care le stim amindoi de aproape: Padina lui Calinet, Valea Podurilor, apoi, in stinga, canionul Cioringa, Briul Cioinga mare, trasee de catarare precum Lespezile Lirei sau Muchia Bondarului. Miine vom fi acolo, vom fi acolo, vom fi acolo... Eu ma entuziasmez si acum, cind vad pozele, ma entuziasmez de cite ori imi amintesc despre zona aia care ramine unul din locurile mele dragi: zona Canionului Cioringa.
Ajunsi la Plaiul Foii ne cazam si ne aruncam repede rucsacii in camera. Se apropie apusul si iesim imediat in fata cabanei, luam cite o bere, tragem doua scaune sub marul din curte (ce mere dulci, romanesti...) si asteptam inceperea spectacolului. La apus, versantul vestic al Craiului isi schimba culoarea de la un minut la altul: galben pal, apoi galben inchis, ocru, portocaliu, roz, rosu, violet. Suna patetic, este patetic, dar o sa imi amintesc mereu aceste citeva clipe petrecute alaturi de Ioana sub marul din curtea cabanei Plaiul Foii, privind direle apusului scurgindu-se pe peretii albi de calcar pe care ne-am urcat de atitea ori si pe care ne vom mai urca de atitea ori de acum incolo...
Dupa o noapte linistita si odihnitoare petrecuta intr-o camera a Cabanei Plaiul Foii (merita sa va cazati aici macar o data, e mobilata si aranjata cu bun gust, lucru rar in Romania), ardeam de nerbdare sa ma intilnesc cu ceilalti. Prin urmare, ies afara si merg, tot merg, cind spre Diana, cind inapoi, in asteptarea lor. Vlad parcheaza masina in fata cabanei si coboara vesel, insotit de trei mindre una si una: Cristina, Irina, Anamaria. Intr-o formula asemenatoare urcaseram pe Briul de mijloc nordic cu un an si ceva in urma, pe umezeala si ploaie.
Luam la picior drumul spre refugiul Sperantelor, depasind binecunoscutele grohotisuri din zona Malului Galben. Eu cu Vlad avem in plan marea mea restanta: Lespezile Lirei.
Ajungem la refugiul Sperantelor si ard de nerabdare sa mergem mai repede la peretele Lirei. De 2 ani ma tot chinui sa cint la lira, dar mereu intervine ceva: ba ploaia, ba ninsoarea, ba lipsa unui coechipier pregatit. Acum e momentul... Sortam repede echipamentul, inghitim cite ceva din mers si...
dupa ce si fotogenicul meu Vlad este gata...
iata-ne la baza peretelui. Imi amintesc cu cita pofta l-am privit de atitea ori, cum am gustat din primele doua lungimi si cum am coborit in rapel, cu Mihai, goniti de o ploaie rautacioasa. Oricum, e un traseu in care o sa revin si imi doresc foarte mult sa ajung aici si cu Mihai...
Intrucit eu mai parcursesem primele doua lungimi si eram fermecat de frumusetea celei de a doua, plec eu cap pe hornul de la intrare, astfel incit diedrul de liber din a doua lungime sa ii revina lui vlad cap de corda. Fisura este umeda pe alocuri. Vlad suplimenteza cu un friend intr-un loc si urca in siguranta pina in regrupare, tinind strict linia fisurii.
Pitoanele sint rare, dar pasajele sint frumoase si nu te streseaza prea tare faptul ca asigurarile au distante mari intre ele.
A treia lungime pleaca in traverseu dreapta, trece de o arcada, ajunge la un loc unde se facea, pe vremuri, o traversare Dulfer (acum se ajunge intins la o muchie mare sau se trece cu ajutorul unei cordeline prinsa intr-un piton), traverseaza, apoi, ascendent dreapta, pe praguri de iarba, urca o fisura pitonata si, dupa alt traverseu dreapta, pe niste praguri cu iarba, ajunge in regrupare, pe un tanc bine conturat. Semicorzile noastre de 50 m sint aproape intinse.
Eu am folosit citeva pitoane ptr trecere - am avut in piciore niste espadrile foarte comode, dar in care nu aveam mare incredere din punct de vedere al aderentei - dar vlad a venit liber. si avea sa scoata la liber tot traseul, lucru care m-a bucurat tare...
A patra lungime ii revine lui Vlad si este destul de usoara - pleaca pe o fata cu praguri bune, cu primul piton la 6-7 m mai sus, prinde apoi o fisura si citeva praguri inierbate, ajunge la brina de sub cele doua arcade, traverseaza stinga mult, pina sub bratul sting al Lirei.
Urmeza lungime cheie a traseului - bratul Lirei. Merg cap aici si imi place foarte mult - portiuni clare, de bavareza, cu pitoane destul de rare. La un moment dat aparae un pasaj foarte spalat, pe fisura, pe care aleg sa-l ocolesc pe niste praguri, prin dreapta. Pitoanele apar exact in locurile in care, stind bine pe picioare, iti spui ca ar fi prins bine o asigurare aici.
Mai sus, fisura se inchide cu doua surplombe. Pe prima am depasit-o la liber, in cea de sub creasta am tras de doua pitoane.
Tot timpul mergi la aderenta, in bavareza si spraituri largi. Pasaje de care m-am bucurat tare, mi-a placut cu adevarat frumusetea acestui traseu.
In jos, spre fundul Canionului Cioringa.
Surplomba finala, dupa care am iesit intre jnepeni si am regrupat la o radacina, un friend si un bolovan. Dupa ce a venit si Vlad, ne-am strins in brate, sedusi de frumuseeta naturala a acestui traseu, probabil unul dintre cele mai frumoase din Carpatii romanesti. A intrat, clar, in topul meu personal... Mereu pe cont propriu, cu pasaje de liber impus foarte frumoase, cu bavareze clare, curate, cu stinca compacta, surpinzator de stabila chiar si in portiuni ce par framintate. Ii sfatuiesc pe toti impatimitii alpinimului de perete sa intre in acest traseu - or sa ramina incintati...
Retragerea implica parcurgerea unei creste cu jnepeni din care nu te mai vezi... cind spui ca ti s-a acrit de atita umblat printre crengi ce-ti pun piedica, vezi o sa in care iesi bucuros, apoi treci in alta de unde zaresti silueta inconfundabila a Acului de la Amvon.
Vlad, sub acul de la Amvon. La Amvon este atit de cald, incit facem un mic popas si dam tricourile jos, spalindu-ne cu razele soarelui.
Intre timp, la refugiul sperantelor, fetele noastre maninca bine si se intind la soare... Bineinteles, avem cu noi numai fete frumoase... Nu? Aici Cristina...
Anamaria... vazuta de Ioana de la firul ierbii.
Si Irina, scuturindu-si somnul pe fundalul unui cer perfect albastru.
Ioana nu se multumeste cu portretele colegelor de suferinta, imortalizind si citiva nori aparuti in zona ptr a imbogati fotografiile.
Spre Plaiul foii, expozitie de culori.
Seara vine repede si facem un foc, mincam, ridem, povestim. Dupa citeva nopti petrecute in pensiuni din Busteni sau in cabana Plaiul Foii (faine, de altfel) ma simt ca Huckleberry Finn in casa vaduvei Douglas. Mi-e dor de butoiul meu si perspectiva unei nopti in sacul de dormit pe tablele refugiului Sperantelor, in compania prietenilor, dupa o zi cu un traseu minunat mi se pare incintatoare.
Ne pregatim de somn si ne instalam cum putem mai bine. La un moment dat mai apar doi baieti din Brasov - pe unul il cunoscusem la Misi Szalma in Cheile Turzii si il reintilnisem cind ieseam din peretle Vaii Albe cu 10 zile in urma, pe celalalt il intilniseram cu o zi in urma la magazinul Sport Virus din Brasov. Om fi noi mici, dar si lumea-i mica...
Am dormit cam inghesuiti, dar foarte bine, cel putin eu (tot timpul mi-a placut inghesuiala)... A doua zi, la trezire, Vlad si Ioana pastreaza inca ceva din nedumerirea de peste noapte.
Hotarim sa coborim spre masina de la Plaiul Foii, parcurgind initial Briul de Mijloc nordic si coborind pe canionul Anghelide. Depasim saua Scarii de Fier si urmam poteca clara a briului, printre jnepeni.
din cind in cind, privind spre vale, rupem monotonia jnepenilor cu peisaje de toamna autentica.
Rucsacii grei ne impun, din cind in cind, un scurt popas. Peisajul este minunat, ziua luminoasa si calda. Ne simtim bine...
Car si ruscacul Ioanei, incercind sa-i protejez cit mai mult genunchii. Stiu ca grohotisurile de la coborire or sa o cam sifoneze...
Toata ziua cerul a fost albastru, contrastind cu albul nemaintilnit al peretilor din calcar.
Cu tot cu rucsacul Ioanei am macar 30 Kg in spate, dar nu le simt, furat de tot ceea ce vad in jur: toamna, pereti, rapitoare, flori, alb, albastru, verde, fete frumoase.
Ajungem la grota "La Ulcior", unde facem un scurt poaps inainte de a cobori spre Canionul Anghelide.
Ioana fotografiaza,
Ana culege merisoare (in copilarie spuneam altfel: "Ana are mere").
si, dupa ce coborim pe grohotisuri instabile, ajungem la partea superioara a canionului descoperit de Nae Anghelide. Eram a doua oara in acest loc inedit - o diaclaza strimta, cit sa incapi greu cu rucsacul.
Cristina in partea superioara a canionului.
La iesire, o frumusata de... turn ne intimpina, facindu-ne pe noi, baietii, sa deschidem larg ochii si sa ne simtim modesti. Fetele priveau, cumva, in jos, rosii in obraji.
Coborirea este anevoioasa ptr genunchii Ioanei, cu grohotisuri rupte, instabile, lungi. Dar trec... Ajungem in padure si ne revoltam la vederea unor sageti hidoase (nu una-doua, macar 15-20) facute pe copaci din 5 in 5 m... Cit creier poti sa ai ca sa faci astfel de semne mirlanesti pe un traseu nemarcat? Ma sperie gindul ca astfel de cretini or sa ajunga cu mizeriile lor si in traseele de sus, in Briul de Mijloc sudic, in Briul Rosu, etc. Aceeasi categorie de "oameni de munte" care murdaresc tot ce ating... Ii intilnim si in pereti, unde pun 3 spituri in locuri pe unde ani la rind s-a trecut fara asigurare, ii intilnim in refugii, chefuind si lasind gunoaie, ii intilnim in orase, marcindu-si trecerea cu dire de mizerie. Beah... mi-e scirba!
Imi place tare mult poza asta, cu Ioana si Cristina imbracate in lumina viscoasa a apusului.
Vom ajunge la masina pe intuneric, ei vor pleca spre iasi, eu voi lua ocazii intre Plaiul Foii-Brasov, apoi voi calatori o noapte intreaga cu trenul. Minunate aceste zile "de miere", cu locuri atit de dragi: Bucegi, Piatra Craiului, cu soare, stele, multe stele, castele din povesti, regi, picturi, padure de toamna, pasari, fisuri albastre, pereti mari, zapada, iarba, frunze, meri, bere, lire, capre negre, prieteni, apusuri.
