piatra craiului... muntele care ma stirneste si ma provoaca cel mai mult... sint innebunit dupa traseele lui nemarcate, dupa peretii framintati, dupa calcarul alb, cum nu gasesti in alta parte... simbata, cu vlad vinatoru si cu teo, am facut ramura sudica a briului de mijloc. drumul spre spirlea este de nerecunoscut - viiturile au transformat cararea intr-o albie de riu.
am mers repede, pe dunga rosie, pina ce am intersectat triunghiul albastru ce vine dinspre saua tamaselului. ne indreptam spre marele grohotis, dar nu ajungem la el.
urcarea noastra spre briul de mijloc se face prin padina lancii - o vale foarte spectaculoasa, salbatica, cu 2-3 saritori usor accesibile.
el e teo. merge foarte bine, abia astept sa mai iesim impreuna.
prima saritoare din padina lancii. placere curata...
saritoarea cea mai mare este un horn care se depaseste usor in sprait. am tras citiva rucsci pe o cordelina. mai erau pe traseu doi baieti din brasov si am parcurs impreuna ruta.
un craniu de capra neagra, prabusita de pe brinele de deasupra. soarele este foarte puternic citeodata...
alte citeva pasaje de catarare usoara ne scot spre poiana inchisa.
virful lancii, ramas in spate.
saritoarea de sub poiana inchisa are montata o sufa, care poate fi folosita in caz de umezeala sau de rucsac voluminos.
am trecut repede si am facut un popas in poiana inchisa.
poiana inchisa este un loc minunat, cum rar intilnesti in alte parti. sa ne imaginam o oaza in mijlocul unui perete - vegetatie abundenta, multe flori de colt, ceva capre negre si un izvor amenajat. la 100-150 m sub creasta sudica si la alte 200-250m deasupra marelui grohotis.
asa arata poiana inchisa vazuta din creasta sudica a pietrei craiului, dupa coama lunga (fotografia asta este facuta anul trecut).
stam aici mai bine de jumatate de ora, privim in jos spre potecile din marele grohotis, localizam drumul briului rosu, privim muchia rosie din peretele marelui grohotis.
peisajul este fascinant, oriunde ai privi.
vlad, vulpe batrina si teo, vulpoi tinar. m-am simtit foarte bine cu ei, mai ales ca imi era tare dor sa ies cu vlad.
coborim incintati din poiana inchisa si ne indreptam spre poteca briului de mijloc.
briul de mijloc, ramura sudica, este un traseu extraordinar de spectaculos. orientarea este usoara, pe o linie logica, din loc in loc sint momii. trecem citeva pasaje expuse, urcam, coborim. sintem, efectiv, incintati de atita frumusete - la fiecare pas zeci de flori de colt si de garofite,
ritmul nostru este foarte rapid, asa ca hotarim sa stam cu baietii din brasov si sa nu ne grabim, sa admiram in tihna minunatiile din jur.
liniat traseului strabate pe la jumatate versantul vestic al pietrei craiului, intre poiana inchisa si drumul lui deubel, "la lanturi".
poteca se strecoara pe sub pereti, urca pe fel de fel de muchii, ocoleste portiunile verticale.
pentru cei cu experienta, briul de mijloc nu are cum sa puna probleme de nici o natura. situatia s-ar putea complica un pic in caz de vreme rea - sint unele portiuni destul de expuse.
noi ne-a fost foarte bine si am simtit totul ca pe o forma pura de relaxare. oricum, un exercitiu uluitor de admiratie, de frumusete, de simplitate. totul pare atit de firesc acolo, nici un semn care sa arate interventia omului, cu mici exceptii (momiile din piatra, poteca).
dupa ce traversam obirsia vaii tamaselului, ne indreptam spre umerii pietrei craiului, aruncind o ultima privire in spate, spre poaina inchisa.
o parte din mine ramine sfioasa, ingenunchiata in fata spelendorii din jur, alta devine din ce in ce mai impetuoasa, vrea mai departe, mai mult, mai mult, mai mult...
facem scurte pauze ptr fotografii.
si ajungem, in curind, sub umeri.
straturile albe de calcar, clar delimitate, specifice peretilor din piatra craiului. este un calcar organic, alb; poti gasi usor urme de amoniti sau de alte microorganisme marine.
peretele lancii si, in spate, poiana inchisa.
asa arata o momiie (gramada alba de pietre din stinga, nu cea din dreapta, portocalie).
in jos, sub noi, drumul pe care am venit pina in padina lancii.
umerii pietrei craiului.
noi vom ajunge intre umarul mic si cel de mijloc.
in urma, peretii framintati. contrastul asta alb-verde este specific pietrei craiului.
ma simt cu totul si cu totul integrat in acest mediu, sint aici intr-un mod cit se poate de firesc, de natural. in mod cert, mi-e greu sa cred ca peste doua zile voi reveni in marea stearpa de beton in care ne ducem vietile de zi cu zi.
carele negre nu par sa se sperie prea tare. sint multe, se uita la noi curioase.
nu mai avem mult si ajungem la lanturi. din pacate, traseul ni s-a parut prea scurt...
ultima portiune coboara pe un vilcel cu grohotis pina in marcajul lanturilor.
trecem pe sub o vale cu o poarta naturala.
si sintem in lanturi. gata... raminem in transa, simtim ca am parcurs unul dintre cele mai spectaculoase, salbatice, frumoase trasee de picior din carpatii romanesti. tot ce vreau acum este sa revin cit mai repede si sa o duc si pe ioana pe-acolo. si pe multi altii...
ajungem in spatele zapazului. aici, doua capete de oaie bot in bot.
o forma naturala ce filtreaza lumina.
zaplazul, din fata.
viiturile au sters, practic, drumul spre spirlea.
duminica ma trezesc la 5 si un pic si o iau la picior spre refugiul sperantelor (dormisem in cort, la plaiul foii). mihai, radu si mike sint acolo. am o restanta in zona - lespezile lirei. inima imi bate puternic pe poteca spre fosta cabana ascunsa. in 40 de minute sint la malul galben, in alte citeva minute sint la refugiul sperantelor. pornim pe la 8 spre canionul cioringa. din pacate, norii se aduna deasupra craiului si ne tot amagim, sperind ca nu o sa ne ploua.
radu si mike vor si ei sa intre in muchia bondarului. ce fain ar fi sa cataram in doua trasee paralele si sa ne vedem unii pe altii! dar incepe sa tune si... ei renunta. radu spune ca e un avion (la fel spunem si noi), dar e evident ca nu e nici un avion deasupra. stiu foarte clar ca o sa ploua, dar nu pot accepta asa usor sa renunt, asa ca hotarasc cu mihai sa urcam si sa ne dam jos doar cind simtim pe pielea noastra primele picaturi. urca mihai pe prima lungime - hornul neasigurat - si regrupeaza la un bradut.
eu plec repede pe diedrul din lespezile lirei, chiar daca totul in jur este intunecat si ploaia va incepe, in mod evident. o lungime superba - o bavareza clara, frumoasa, cu foarte putine pitoane - 4 sau 5. ma misc repede, sint incintat, uit de ploaie, uit de orice. mihai face fel de fel de poante, imi spune sa ma grabesc, ca au inceput sa iasa si rimele. ma trezesc in regrupare fara sa-mi dau seama si... in 10 secunde un tunet zguduie peretele si cerul se desface, dind drumul tuturor apelor adunate. in alte citeva secunde sint ca intr-o piscina. montez repede rapelul si cobor sa recuperez cele 4-5 bucle ramase pe linia lungimii. fisura pe care urcasem cu 5 minute in urma este acum un curs activ de apa. ajung in jnepenisul unde este mihai regrupat, trag coarda si montam al doilea rapel. apele se string pe vilcelul dintre lespezile lirei si muchia bondarului.
intuneric in jur.
ultimul rapel este, de fapt, o proba de canyoning in toata regula. mihai observa, cu mirare, ca picioarele-i sint in apa pina aproape de genunchi (si mihai are 2 metri). uluitor cum linia pe care urcaseram cu citeva minute inainte s-a transformat acum intr-o cascada veritabila. bagam sanatos mina in apa ca sa gasim capetele corzilor. oricum, nu e de glumit si nimeni nu s-ar bucura sa fie prins de ploaie in lespezile lirei sau in muchia bondarului undeva, mai sus in perete.
in fine, ajung si eu jos si stringem corzile. nimic nu pare uscat nici pe noi, nici in rucsac, nici in jur. sintem calmi, ridem, ne spunem ca e o experienta foarte faina si necesara,inerenta vietii de alpinist. inca o data vad ca mihai este un partener de nadejde care nu se da in laturi de la nimic. citi ar fi intrat intr-un traseu in conditiile in care, evident, se apropia ploaia? de-aia mihai este unul dintre partenerii mei de munte preferati.
oricum, am gustat din minune si... abia astept sa ma reintorc in zona si sa urc lespezile lirei. e a treia oara cind ratez ascensiunea, din cauza ploii. traseul pare extraordinar de frumos, cu pasaje clare, de mers liber, cu pitoane rare, batute in locurile unde poti sta bine pe picioare. oricum, evident, ma voi intoarce in zona cit de repede, ptr ca nu am stare. de cite ori revin din piatra craiului, ma simt nostalgic ca un adolecent care noaptea trecuta a iubit o fata ce acum e departe. si nu, nu pot sta prea mult timp departe...
