eram la mama, in constanta, cind vlad condratov m-a anuntat ca are un weekend intreg la dispozitie ptr a merge la munte. mare minune! am decis sa ne indreptam spre bucegi, avind in plan un traseu mult rivnit - fisura albastra. astfel, dupa 9 ore de drum constanta-iasi si alte 6 iasi-busteni, ma vad in fata caminului alpin privind spre peretele vaii albe, cel cu fisura albastra (in dreapta fotografiei, in stinga fiind caraimanul). am plecat din iasi cu vlad c, cu irina si cu andrei. am ajuns in busteni la 2 noaptea si am incercat a dormim un pic, vlad si andrei in masina, eu cu irina afara. un saint-bernard ne-a mirosit bine mai tot timpul, ba spre dimineata, in semn de afectiune, mi-a dat chiar o limba pe fata. n-am prea dormit dar m-am imprietenit cu ditamai animalul... la 5.30 dimineata incepeam urcusul spre refugiu.
nesomnul si bagajele grele ne fac un pic mofturosi, dar ajungem repede la refugiu (o ora si 40 de minute), trecind pe la sfatul uriasilor, masuratoarea ursilor, izvor, pe sub peretele policandrului.
valea costile este inca sub zapada. ca sa o urci, ai nevoie de coltari.
la refugiu facem o pauza de masa, ne echipam si plecam spre circurile vaii albe. eu vlad condratov vom merge in fisura albastra, irina cu andrei in lespezi. cel putin asta e planul...
ziua e minunata, cald, soare, nci un nor pe cer. pantele spre "la pinda" - fost loc de al vinatorilor de capre negre - ne incing bine.
tancul mic se vede bine de aici. fisura acendenta ce brazdeaza peretele este linia traseului hermann buhl.
poteca ne scoate, pe curba de nivel, spre circuri. irina, privind spre virful picatura.
ne apare sub ochi peretele mult dorit. in stinga sus, pintenul vaii albe.
eu si cu vlad vrem in fisura albastra, irina cu andrei in lespezi. traseele au citeva lungimi comune - cele de pina la marea traversare - si retragerea tot comuna, pe brina aeriana. eu visez de ani intregi la fisura albastra, primul traseu de gradul 6B din romania, legenda a alpinismului romanesc. cu ani in urma, "singuratatea verticalelor", entuziasmanta carte a lui alexandru bradut serban - cuxi - imi statea in permanenta pe noptiera. inca stiu pe de rost pasajele despre ascensiunea fisurii albastre...
noi alegem sa mergem pe varianta directa, mai grea, batuta de floricioiu. varianta initiala, a lui emilian cristea, se desprinde spre dreapta de la bivuacul doi, pe o linie mai usoara.
fisura deasupra noastra. nu mai simt pic de oboseala, am uitat de somn, am uitat de tot. sint sub fisura albastra si asta imi este de ajuns. ma simt plin de energie, de nerabdare, de entuziasm. mesajele ioanei imi accentueaza aceastra stare. ea stie cit de mult imi doresc acest traseu... din ora-n ora primesc mesaje cu citate din 'singuratatea verticalelor" despre parcurgerea fisurii albastra. si uite asa, ioana a fost si ea cu mine in fisura albastra!
vlad, admirind si el frumusete de perete. peretele vaii albe este cu adevarat impresionant - cel mai inalt din romania, teren al istoriei alpinismului romanesc. aici sint trasee celebre, lungi, grele. amintesc doar citeva din circul 1 - fisura albastra a mosului, albastra directa, sperantele lui mircea opris, memorialul emilian cristea, diedrul pupezei... noi, in aceeasi echipa, am mai parcurs in 2005 diedrul pupezei. albastra era atunci foarte uda...
plecam pe primele brine si mergem concomitent. vlad trece de primul horn, depaseste "terenul de fotbal" si regrupeaza undeva pe o brina ce duce spre locul "la ruine".
hotarim sa mergem normal, cu regrupari, de aici incolo. "la ruine" este o portiune foarte friabila si pamintoasa, cu asigurari relativ putine. merg cap foarte atent si regrupez, chemindu-l pe vlad.
in sus, fisura care ne asteapta.
la baza peretelui, andrei realizeaza ca si-a uitat papucii la refugiu. pina la urma hotaraste sa nu intre in perete incaltat cu bocanci. sub fisura ascunsa nu se simte in largul lui si, desi irina nu cred ca e incintata, incep rapelurile. destul de complicat, tinind cont ca urcasera 160-170 m si ca aveau o singura coarda. dar s-au descurcat bine. noi, eu si vlad, sintem la marea traversare.
merg cap si asigur cu atentie. pe marea traversare sint citeva brine rupte. e destul de friabil, trebuie sa fii foarte atent, mai ales cind ai alte echipe sub tine (am dat citiva bolovani in jos, dar n-a patit nimeni nimic). in perete, dedesubt, mai erau doua echipe - una spre lespezi, alta, formata din mihai sima si mugur, cu intentia de a intra in creatia (printesei), un diedru de 3 lungimi intre bivuacul 1 si bivuacul 2.
vlad, pe marea traversare.
ajunge in regrupare si merge pe urmatoarea lungime, scurta, pina in bivuacul 1. din pacate, aparatul foto incepe sa faca fite si nu avem poze din urmatoarele lungimi, pina in bivuacul 2. merg cap pe lungimea cu hornul de sub tendor, ud fleasca, urc intepenit intre pereti si regrupez, cam incomod, in interiorul hornului. vine si vlad si plec tot eu cap pe lungimea cu tendorul, ca sa nu inghet in interiorul hornului ud. tendorul este un pasaj solicitant - o fisura larga, surplombata, uda fleasca. trec eu cumva. urmeaza apoi un alt horn, uscat de data asta, care te obliga sa mergi la liber pe pasaje destul de solicitante. in cele din urma, un traverseu dreapta ma scoate in bivuacul 2.
albisoarele si crucea de pe caraiman, vazute din bivuacul 2. am aici o rafuiala cu aparatul foto, ii explic ca nu e momentul sa faca fite, ca imi doresc de multi ani sa ajung in locurile astea. un sut aplicat unde trebuie il face sa-si revizuiasca opinia si incepe sa functioneze din nou. saracul, a muncit din greu mereu, l-am tirit prin sute de lungimi de coarda, prin zeci de trasee si pereti...
bivuacul doi este o brina mare cu o grota ce poate adaposti un batalion. aici este urna cu cenusa lui emilian cristea, cel care a pitonat prima varianta a fisurii albastre.
eu ma relaxez si stau intins, in timp ce il filez pe vlad. vorbesc la telefon cu ioana si cu costica costea (el a fost de vreo 4 ori in acest loc) si le transmit entuziasmul meu.
vlad, pe traverseul de deasupra tendorului, ce duce in bivuacul 2.
ne relaxam citeva minute in acest loc minunat, mincam scurt cite o ciocolatica, luam cite un git de apa. extraordinar... undeva mai sus de jumatatea peretelui, stam intinsi si ne bucuram de privelisti.
profitam de faptul ca aparatul meu foto s-a razgindit si vrea iarasi sa munceasca si facem fotografii. vlad e cam stors dupa lungimile de dedesubt, destul de tari - cea cu hornul de sub tendor si cea cu tendorul. ce e "tendorul" asta? un dispozitiv ca un telescop de ceas, care se insuruba in fisurile largi ptr asigurare. pe vremuri asa era asigurat pasajul. acum nu, dar s-a pastrat numele. "la tendor" era considerat punctul cel mai dificil al intregului traseu. nu pot sa spun ca mi-a pus probleme reale, dar nici ca l-am depasit fluierind, mai ales ca mai tot timpul este ud...
vlad, linga urna cu cenusa lui emilian cristea.
o ultima fotografie in bivuacul doi...
si plec tot eu cap pe lungimea urmatoare. intru intr-un traverseu expus, mult spre stinga, descatar la inceput si ma duc spre fisura principala. mihai sima striga la mine ca nu pe acolo e traseul, asa ca ma intorc, oarecum riscant, spre o fisura mai mica, urc pe ea fara sa vad asigurarile, dar apar si ele la momentul potrivit. vlad sta intins pe spate si ma fileaza din bivuacul doi. la un moment dat, oboseala si lipsa somnului (venea dupa o noapte de condus) il duc foarte aproape de toropeala si e gata sa atipeasca (marturisirea lui), mai ales ca locul in care statea este cu adevarat minunat... dar nu apuca... poza asta este o dovada ca rar gasesti astfel de locuri de regrupare...
eu urc pe fisura in sus si fac apoi un traverseu stinga, regrupind intr-un loc comod, un tanc mare numit "buturuga lui enache". in stinga este linia controversatului taseu "carutul cu rotile" - o line deschisa de sus in jos, cu prize aplicate, cu semne facute pe perete cu vopsele. beah...
busteniul, jos.
busteniul, vazut de pe buturuga lui enache, sub creasta picaturii.
vine si vlad in regrupare. pe urmatoarea lungime pleaca el cap si urca intial pe o fisura, apoi intra intr-un horn, pina in gresiile bivuacului 3. locul nu mi-a prea placut - citeva pitoane batute in gresie. dar coarda ajunge si vlad urca si "fisura cu lilieci", regrupind sub tavan. a fost cea mai intinsa lungime a traseului.
fisura albastra este un traseu foarte, foarte aerian, tot timpul sub tine este un gol adinc, ditamai peretele se pravaleste spre valea alba.
vin si eu lejer pe lungimea facuta de vlad. ma simt foarte bine, sint plin de energie si de entuziasm. imi place fisura albastra!
aproape de regruparea de sub tavan.
trecera tavanului imi revine, spre bucuria mea. pasaj foarte aerian, dar fara probleme, asigurat bine, daca il treci cu scarite.
spectaculos, sub tine ste ditamai haul, ditamai peretele... sint in transa, imi place atit de tare...
se traverseaza stinga si se trece tavanul printr-un puct care permite acest lucru. regrupez chiar in buza lui, sus.
urmeaza o lungime in care merge vlad cap. nu e foarte grea, dar are doua puncte cu emotii, unde trebuie sa treci liber, pe niste brine de iarba. vlad regrupeaza, foarte comod, in bivuacul 4 - o brina generoasa de iarba.
eu, aproape de bivuacul 4.
de aici mai e o lungime. plec pe ea, intial pe o fisura. intru apoi intr-un traverseu dreapta fara nici o asigurare, cu niste prize cazute de picior, foarte expus. trec cu bine. cind vine secund, vlad descopera ca traseul e un pic mai in dreapta, asigurat bine...
urmeaza o traversare dreapta, unde iarasi nu vad pitoane. merg citiva metri, lasat pe spate, cu picioarele pe praguri si cu miinile pe prize din ce in ce mai mici. sint un pic la limita si apuc sa fac in sens invers cei 3-4 m, pina la ultima asigurare. de acolo, vad ca traseul o ia un pic in sus, apoi descendent.
in dreapta, mihai sima, spre finalul traseului creatia. multumesc, mihai, ptr sfaturile si indrumarile date!
pe ultima lungime a fisurii albastre urmeza un pasaj inedit - un horn perfect orizontal prin care trec tirindu-ma, efectiv, ca un vierme, impingind in fata rucsacul, ca intr-o transee. portiunea se numeste "piciorul de lemn", adica se depaseste cu partea stinga a corpului in fisura si cu cea dreapta atirnind. eu sint sfrijit si am incaput cu totul...
un horn de citiva metri ne scoate in creasta vaii albe. exista si varianta directa de a iesi in sus din bivuacul 4, probabil mai usoara, dar recomand ferm lungimea initiala, cea parcursa de noi, care are pasaje inedite, expuse, frumoase... m-am simtit foarte bine. m-am trezit brusc, cu capul deasupra peretelui, privind spre brina mare a costilei... vlad, la ultima miscare din fisura albastra... ca parere personala, pot spune ca cea mai solicitanta portiune mi s-a parut cea cu hornul de sub tendor si cu tendorul propriu-zis. deasupra bivuacului 2, traseul merge cam in acelasi stil. de fapt, dificultatea traseului consta in ansamblul portiunilor grele, care necesita anduranta. un plus de inedit trecerii tavanului - gol imens dedesubt, fotogenic - si ultimei lungimi, cea cu "piciorul de lemn", care mi-a placut la nebunie... cred ca orice impatimit al alpinismului de perete trebuie sa parcurga acest traseu... merita.
am iesit! bucurie! nu simt nici pic de oboseala, atit sint de entuziast! ura! fisura albastra! a durat 10 ore, dar cine si-a propus sa se grabeasca? fisura albastra! stiu ca in zilele de astazi nu mai reprezinta o mare performanta, dar cui ii pasa? bucuria e imensa. mi-am indeplinit un vis si asta inseamna, pentru mine, performanta. a fost frumos, cu adevarat frumos! foarte expus, solicitant fizic, minunat!
spre hornul lui gelepeanu. este ora 8 si un pic, ne stringem echipamentul, luam ultima gura de apa. zeci de brumarite de stinca zboara in jurul nostru. sint convins ca se bucura si ele pentru reusita noastra, sint convins ca bucuria este contagioasa. incepem coborirea spre brina aeriana, coborie expusa, unde trebuie, musai, sa fii atent.
in stinga, peretele costile, creasta costila-galbinele. noi ajungem pe brina aeriana si o coborim, urmam apoi poteca expusa, ajungem la primele sufe, trecem prin padure spre dreapta si, odata cu intunericul, coborim pe lanturile care ne scot in locul "la pinda". dau telefoane, le spun ioanei si mamei ca sintem bine, ca sintem aproape de refugiu. deja e intuneric bezna, asa ca ratam poteca si balaurim ceva timp printr-o padure salbatica, traversam vilcelul stincos, vilcelul policandrului si, in cele din urma pe cel pietros. ne orientam cit mai mult stinga si prindem, in sfirsti, poteca de sub tancul mic care ne scoate in valea costilei. ajungem la refugiu noaptea, pe la 22.30. mincam, bem citeva guri din vinul lui costica (macar vinul i l-am adus pina la refugiu, daca pe el n-am reusit), discutam si ne bagam la culcare. nu pot dormi mult, pe la 5 dimineata ma trezesc.
eu nu ma simt prea obosit, cu toata lipsa somnului din noaptea precedenta, cu tot efortul de peste zi. entuziamul a functionat ca un energizant perfect! a doua zi irina si andrei nu vor sa catere vreun trase anume, fiind destul de obositi dupa drumul de simbata si dupa retragerea din peretele vaii albe, de sub fisura ascunsa. stam la refugiu, e cald, bine, frumos, ne scaldam in razele soarelui.
andrei urca prima lungime a fisurii intrerupte (ce de fisuri pe-aici!), de linga refugiu.
coborim spre masina, ne schimbam...
aruncam o ultima privire fisurii albastre. minunate locuri, din copilarie, de cite ori ajung in busteni, ma simt de parca o vraja pune stapinire pe mine si ma injecteaza cu energie. pina sa plecam, stam la o terasa din preajma garii, bem o bere si privim spre pereti. barmanul este foarte inspirat si ne pune un cd cu iris. buna seara, prieteeeni! ne intoarcem spre iasi, cu un popas in cheile risnoavei, unde avem ghinionul sa dam peste un accident grav - un tip cazut de pe stinci. pe la 10 noaptea sintem in iasi.
