aveam in plan traseul Armata de ceva vreme, dar nu ne inghesuiam prea tare pentru ca stiam ca e preponderent artificial si nu aveam mereu chef de tras de pitoane vechi si de scarite. oricum, traseul e in planul nostru de ceva vreme (la un monet dat, voiam sa intram in el in iarna). asa ca duminica noaptea, la ora 4, am plecat din iasi. la 8 si un pic vlad facea primii pasi in traseu iar eu il filam infrigurat de la baza, din sosea.
prima lungime urca pe o fisura ascendenta-dreapta, apoi in sus pe citeva praguri si iarasi pe o fisura.
facem cap schimbat, asa ca a doua lungime imi revine. il salutam pe domnul miki care e jos, asteptindu-si un partener de catarare. cea de-a doua lungime incepe cu un pas intins spre o chinga aproape putreda, pusa acolo ca sa poti trece. de data asta este mult mai usor, caci pe alocuri sint citeva spituri din traseul lizard, care merge pe aceasta lungime de armata, apoi traverseaza pe diedrul din stinga care duce spre santinela.
nu sint probleme in a doua lungime, linia e clara. asta este o caracteristica a traseului Armata - sint citeva puncte unde o poti lua aiurea, spre santinela sau spre surplomba de la gitul iadului. linii de pitoane aparent clare te scot relativ usor din traseu daca nu esti atent. recomand o schita la purtator!
regrupez sub diedrul care merge spre santinela si il filez pe vlad.
vlad vine si el, calm. Armata e un traseu foarte expus - probabil, cel mai expus din cheile bicazului. tot timpul golul e sub tine, adinc.
a treia lungime incepe cu o fisura pitonata clar pentru artificial. pitoanele sint vechi si multe dintre ele se misca. am scos cu mina citeva, vlad a reusit sa rupa unul verificindu-l. de asemena, in iunie, o problema apare din cauza vegetatiei abundente, care de multe ori ascunde pitoanele.
si uite asa, spre a treia regrupare.
pe sosea, lume multa. e o zi frumoasa... si pentru ei, si pentru noi.
putin zoom spre cei plimbareti. mai avem si noi cale lunga de batut...
a treia lungime sfirseste cu un traverseu expus si ajunge in virful unui tanculet unde trebuie sa stai in fund. vlad ma anunta din timp ca nu vede in continuare decit o funie veche si un piton si isi muta locul de regrupare sub pinten, ca sa am eu citeva pitoane intermediare la plecare pina in traversare.
plec oarecum cu inima strinsa, caci vedeam o balustrada dintr-o funie veche, care freca peste un colt si parea gata oricind sa se rupa. sper sa nu fie nevoie sa folosesc improvizatia asta... descopar o linie de pitoane si traversez pe ele spre dreapta, foarte atent. unele pitoane - nota caracteristica intregului traseu - sint batute cite un centimetru sau doi, pentru trecere.
traverseul este descendent si destul de sustinut.
in fine, ajung la capatul lui si ii fac semn lui vlad ca totul e ok, se trece. sub noi, tarabele din gitul iadului. tot timpul am urit intiativele astea de comert ambulant. nu le simt ca facind parte din specificul zonei... de fapt, specificul zonei a aici, sus. dar aici, sus, vin tot mai putini, caci nu se poate ajunge cu masina...
lungimea continua cu o fisura, apoi cu un traverseu dreapta. la un moment dat pierd linia traseului. stau intr-un piton si nu mai vad continuarea. urc in sus citiva metri, dar ies pe o fata foarte spalata, unde nu vad posibilitati de trecere. revin greu in pitonul de jos si, nevazind alta solutie, ma intind spre dreapta si bat un piton intr-o fisurica. cu ajutorul lui, traversez spre dreapta, spre o zona framintata. acolo gasesc un alt piton, dar vad ca iese la cea mai mica atingere (vlad avea sa afle ca tine la o incarcare atenta). trec si urc pe o fisura oblica dreapta, dar nu gasesc o regrupare clara. nu mai am bucle, asa ca hotarasc sa descatar 5-6 m pina ajung pe o brina cu ceva iarba, nu tocmai comoda. leg doua pitoane intre ele si mai bat eu unul ptr siguranta regruparii. vine si vlad.
hotarim amindoi ca am depasit o lungime solicitanta, fizic si psihic. el pleaca pe urmatoarea, despre care stiam ca e scurta. scurta, dar deloc usoara. la un moment dat vlad incearca sa treaca folosind o nuca, dar roca nu tine. e nevoit sa bata si el un pitona (erau citiva metri fara asigurare, pe un teren nesigur, nu prea era de trecut la liber). spre final, o traversare in stinga pune iarasi niste probleme. vlad incearca cu mina un piton si ramine cu el, rupt (mincat de rugina), in mina. ca sa treaca, bate jumatatea ramasa intr-o fisura.
soseaua e din ce in ce mai spectaculoasa, jos. acesta este punctul tare al Armatei de la gitul iadului: privelistea, golul mereu imens, expunerea, traversarile lungi care iti dau friu liber imaginatiei. totul e ca aceasta imaginatie sa fie pozitiva.
a sasea lungime urca pe un sistem de fisuri, sus, apoi traverseaza in stinga.
miscarile, in mare parte de artificial in scarite, sint intinse bine.
lungimea se orienteaza pe linii nu tocmai clare catre o muchie din stinga. stim ca o sa ne scoata intr-o regrupare foarte comoda, sub un tavanel, in stinga.
nostalgie? oboseala? eu muncesc si el gindeste...
regruparea este o gura de oxigen, ma relaxez bine in ea. in zare, peretele cu turnul de fildes si intersectatul. probabil, urmatoarea noastra tinta.
ciocanul si citeva pitoane, de mare ajutor in acest traseu. cred ca mai degraba iei 3-4 pitoane decit nuci sau frienduri aici... asa se intimpla cu traseele nefrecventate de multi ani.
in regruparea aceasta am parte de un spectacol pe care l-am urmarit atent. un vinturel rosu da tircoale peretelui si isi anunta de la distanta prezenta. nu am reusit sa-l fotografiez de aproape (i se vede un pic silueta, in partea stinga de sus a fotografiei). de asemena, uimitoare dexteritatea drepnelelor negre care cuibaresc in fisuri. intra cu o viteza uluitoare in cuib, daca nu esti atent ai impresia ca se izbesc de perete cu o viteza sinucigasa, de kamikaze... de fapt, sint specii adaptate perfect vietii in aer, uneori char si dorm in zbor.
vine si vlad spre regrupare. sintem amindoi obositi, dar ne simtim bine. probabil ca se simte lipsa somnului.
urmatoarea lungime este destul de sigura, pentru ca apar iarasi citeva spituri din traseul Lizard, parcurs de noi in aprilie 2006. deci stim acum cam ce ne asteapta. trecerea pe deasupra unui tavan este foarte spectaculoasa si imi da prilejul sa-l fotografiez pe vlad in ipostaze inedite.
aici, vlad calare pe tavan.
si sus, departindu-se. la un moment dat se trece cu scarita intr-o cordelina veche, veche, atit de veche incit nu crezi ca ar mai putea tine. eu a trebuit sa o folosesc la trecere si o vedeam cum se intinde si se intinde... dar nu s-a rupt. vali imi spunea si el ca isi aminteste foarte clar acest punct, ca i se parea imposibil ca acea bucata de sforicica sa mai tina o solicitare.
iesim intr-o regrupare buna, comoda. de aici stim ca mai avem 2 lungimi pina sus.
sub noi, confluenta bicazului cu bicajelul.
plec pe un traverseu spre stinga, care nu e greu, dar care imi cere o atentie deosebita pentru ca e cam friabil si neasigurat. merg ca pe oua. sub noi e soseaua foarte circulata si nu as prea vrea sa trimit spre ea pietre... am mai patit asta in anii trecuti si nu m-am simtit bine...
dupa traverseu, o fisura clara cu citiva pasi impusi in partea de sus si cu un traverseu catre un jgheab ce ne scoata intr-o strunga cu doi copaci. jgheabul napadit cu vegetatie imi face viata amara si ramonez greu, fara nici o asigurare.
vine si vlad. mai avem o lungime, care desi parea usoara se dovedeste solicitanta, fiind napadita de iarba, incit vlad se asigura cu doua frienduri in plus. telefoanele incep sa ne sune, semn ca deja ora e tirzie si oamenii sint ingrijorati. al meu suna incontinuu, al lui vlad macar e inchis. iesim din traseu tirziu, dupa 8 seara.
sintem insetati, bucurosi... a durat mult, 12 ore si ceva, dar am vrut sa mergem in conditii de siguranta. stiam ca avem timp, nu ne-am grabit. si uite ca am facut si eu armata si nu oriunde, ci in cheile bicazului, la gitul iadului. si nu in jumatate de an, ci intr-o zi. probabil ca am iesit caporal din ea, dar m-am simtit maresal.
apusul e frumos si privim spre creasta sugau-munticelu. sintem obositi, insetati, dar inca plini de energie. Armata - un traseu de aventura, in conditiile actuale, care cere ceva experienta, cere ceva anduranta, atentie, cere musai scarite, citeva pitoane daca se poate si... rabdare. nu cred ca o sa il repet curind, pentru ca mi s-a parut monoton artificialul lui intins, destul de tare. mi-au placut la nebunie insa expunerea pe care o ofera, pasii impusi, privelistea golului imens de dedesubt, starea de oboseala placuta pe care o ai la terminare, emotille pe care ti le impune in multe pasaje. am ajuns in iasi tirziu, pe la 1 noaptea. ma bucur ca am facut cu vlad acest traseu, cred ca a venit firesc pentru echipa noastra. planurile legate de trasee clasice sint mari in continuare si... sper sa mearga.
