am stabilit ca in fiecare weekend sa iesim, sa nu stam acasa. mi-am rupt de doua ori degetele mici de la picioare, de fiecare in casa. asa ca nu, e prea riscant sa stam locului...
cu ioana, sontic-sontic, printr-un ceahlau alb, dar plin, pe alocuri, de dobitoci negri. cabanele s-au transformat in locuri de petrecere, cintecele de munte in manele cretine, cabanierii in barmani. am fost mihnit sa vad burtosi, slinosi, betivi si tot felul de alte oratanii cum incearca sa mearga pe munte lasind in urma dire de mizerie, ambalaje, peturi etc. am strins tot ce au lasat in urma in ziua aceea si... am hotarit sa ne concentram pe frumusetea din jur si din noi, nu pe uritenia altora.
albul pur, neatins al muntelui ne-a ajutat. am mers incet, fotografiind, bucurindu-ne de fiecare picatura de frumusete.
cetinile brazilor formau adevarate tunele.
ascuns...
ioana, deghizata in lotru.
vizibilitatea nu a fost mare, dar brazii incarcati de zapada ne faceau partasi la un spectacol hivernal imens.
sub panaghia.
soarele aparea si disparea, filtrat prin nori viscosi.
aproape de dochia, ceata.
de la dochia am pornit spre detunate. cam asta vedeam.
am urcat la camera patrata. genunchiul ioanei a mai scirtiit, dar asta era si ideea, sa-l mai invatam cu greul. vorba lui cristi minculescu: cu cit te protejezi mai mult, cu atit devii mai sensibil.
ne-am jucat de-a uriasii.
a doua zi ne-am trezit devreme, cum facem mereu iarna la munte. un rasarit fabulos ne-a intimpinat.
soarele se ridica, usor, deasupra marii alpine.
nu, daca nu te-ai bucurat de un rasarit de iarna in munti, nu stii ce este aia lumina...
aici, participi la geneza luminii, o privesti uluit si te lasi lovit de ea, inghitit.
la piciorele noatre, norii si soarele. ca sa vezi cit mai departe, trebuie sa urci cit mai sus, spunea brancusi.
totul in jur capata viata. asa cum un burete se umfla cind este atins de apa, tot asa, la aparitia luminii, zapada ia fel de fel de forme...
de la dochia, privind prin geam.
o luam la picior spre durau. privim in urma mereu... umbra norilor se lasa, grea, pe nori.
alb, totul in jur e alb.
doar noi mai spargem linistea inghetata si alba.
la fel de bine puteam sta pe nori.
ce bine ca dorobantul are cusma...
cu cit ne coborim, cu atit ceata isi face iarasi aparitia.
in durau, vizitam schitul simanastirea pictat in anii 30 de tonitza si de elevii sai, printre care si prietenul nostru de suflet, corneliu baba.
