ce sa spun? nu poti reda, in cuvinte, o simfonie. voi spune doar atit: venisem din cheile turzii la 2 noaptea, la 4 am plecat spre cheile bicazului, intr-o stare avansata de oboseala, in transa. am ales sa facem, eu si ioana, o plimbare. am mers spre trei fintini, spre hasmas. ceea ce am vazut m-a energizat cit sute de ore de somn... niciodata toamna n-a fost mai frumoasa.
foc!
un nene vorbeste la telefon de pe o motocicleta cu atas.
allegro.
am ajuns in locul unde ne puneam corturile cu saptaminile, cu ceva ani in urma, cind exploram hasmasul, in cautarea pesterilor mult visate.
pentru mine, o intilnire emotionanta. nici acum nu ma pot hotari daca imi place mai mult sa cuosc locuri noi sau sa revad altele dragi, dragi de tot... la fel cum nu stiu daca imi place mai mult sa citesc, sau sa recitesc, sa vad, sau sa revad... de fiecare, oricum, e altfel. spunea heraclit ca nu poti trece de doua ori prin acelasi bicajel.
mezzoforte!
si sforzanto!
simfonia se incheie aici, nu pentru ca nu ar mai fi fost disponibila orchestra, ci pentru ca noi eram nevoiti sa ne intoarcem in marea de beton in care ne traim viata de zi cu zi.
