mult, mult visatii dolomiti... dupa doua zile de mers cu masina, din iasi, am ajuns in cortina d'ampezzo tirziu, in noapte. am avut noroc ca am putut intra in campingul olimpia. a doua zi m-am trezit odata cu soarele, dupa putin somn: muream de curiozitate sa vad muntii din jur. si am ramas impresionat, peste tot, in orice parte te-ai fi aflat, munti. munti...
la receptie era o tanti din cluj, asa ca, dupa incercari de comunicare in engleza sau italiana, am auzit un "no, zi asa ma fata, ca io mi-s din cluuuj!" norocul nostru, ca ne-a gasit locuri bune de cort si s-a purtat admirabil cu noi in toate cele 12 zile cit am stat acolo. la bar mai erau doi romani - un tip si sora sa. ne simteam ca acasa... campingul perfect curat, cu toalete impecabile, cu o pizzerie in mijloc. si cu munti, munti, munti in jur, peste tot!!!
in prima zi am incasat o amenda usturatoare ptr parcare in locuri nepermise. apoi, eu, ioana, cristina si cezar am urcat spre tofane, pina la refugiul pomedes. nu am mers mult pe munte, prima zi a fost cam slab organizata. dar, oricum, intinirea cu muntii a fost coplesitoare! cu ajutorul hartii, am identificat masivele din jur.
cezar si cristina, in spate croda da lago.
cristallo si pomagagnon.
de sus, orasul cortina d'ampezzo. s-ar putea ca, spre batrinete, sa ma retrag acolo...
dupa amiaza am facut cunostinta cu acest orasel extraordinar de cochet si cald. am mers pe strazi, am intrat prin magazine (in special in cele de echipament alpin si in librarii).
am cintat la violoncel, dar, din pacate, instrumentul si partiturile nu au iesit in poza... in general, multe nu ies in poze...
e si un panou de catarat ptr copii in centrul orasului.
a doua zi, spre cristallo, cu tomberoanele astea pina la refugiul lorenzi (2932 m).
vedere spre nord, cei albi sint alpii austrieci.
traseul nostru de astazi: via ferrata ivano dibona. ne pregatim...
emil, ce naiba, vrei sa zbori cu spatele?
inainte de traseu, poza de grup: eu, cristina, vlad condratov, ionut, emil, cezar, vlad vinatoru, jos. din pacate, piciorul operat nu i-a permis ioanei sa ne insoteasca in ture dificile. dar a urcat si ea in fiecare zi, a mers pe unde a putut si a facut niste fotografii superbe!
ferrata era aglomerata si incepea cu o scara. vlad c il calca pe nervi pe ionut.
urmeaza cristina...
eu...
emil...
caprioara asta, desi are nume de vinator, este foarte blinda...
mersi ptr poza asta, ioana... am ramas cu o atractie deosebita ptr croda rosa...
ioana fotografiind spre austria... ce zari, munti peste tot, cit vezi cu ochii.
croda rosa, iubita mea.
un pod lung, suspendat.
multi, multi oameni. traseul e usor; eu m-am mirat de ce sint atitea sufe, de ce trebuie sa te asiguri. nu m-am asigurat mai deloc, dar pe urma am inteles: toata lumea poate veni pe aici si trebuie sa fie in siguranta. muntele, aici, e accesibil oricui in aceasta maniera si oamenii vin civilizati, cuminti, se asigura pe orice potecuta.
creste, creste, grohotisuri.
adaposturi ale soldatilor din primul razboi mondial, construite cu piatra din munte. se pare ca ei au initiat primele via ferrate.
se sta la rind, se coboara scari. prima data, recunosc, am ramas un pic dezgustat de cantitatea de metal implintata in trupul muntelui... am incercat, zile la rind, sa nu ma ating de nici o sufa. apoi, am realizat ca e mai important sa fiu in siguranta si am decis sa pun zelbul pe sufa si sa merg cit mai liber, cu prizele naturale. a fost ok asa...
cristina, vlad c si, in spate, tofanele, si marmolada, cea alba.
traversee frumoase, suspendate.
privire spre croda da lago, pelmo.
traverseele erau superbe, aveai bucuria ca parcurgi o ruta frumoasa, expusa, desi nu grea.
cu privelisti marete, marete. in toate acele zile petrecute in dolomiti m-am intrebat si mi-am inchipuit cum aratau acesti munti pina in momentul in care omul a pus stapinire pe ei.
la un spectacol te uiti cit poti mai bine...
am coborit pe un grohotis si am ajuns in zona telescaunelor-tomberoane, pe malul unui lac limpede ca... cristallo. vlad si-a descoperit talentul de balerin, inspirat de lacul lebedelor.
cezar a lasat o vacuta de-a locului suspinind... chiar suspinind - prietenii stiu asta foarte bine!
zi in care eu si vlad condratov hotariseram sa mergem la tre cime di lavaredo, sa cataram ruta dibona din cima grande. am ajuns devreme la rifugio auronzo si am pornit, prin ceata si burnita, spre cele tre cime, pe o ruta expusa, nu pe cea simpla...
ajunsi sub cime...
n-am vazut mare lucru. nori grosi, ploaie. nu am mai intrat in perete, nu ar fi avut sens... ma simteam ca si cum in fata mea ar fi stat o frumusete goala care, insa, nu-mi arata decit gleznele...
oricum, impresionant, esti ca un purice la baza cimelor. o zona cu ani si ani de istorie, cu trasee celebre... citi n-au fost aici... piaz, comici, dibona, bonatti, dulfer...
vlad condratov, catalin cretu...
fetele s-au invirtit un pic in jurul cimelor, pe un traseu marcat.
si au ajuns inapoi, la masini, ude leoarca. se dusese naibii ziua noastra de catarat in cima grande...
ziua urmatoare, marmolada. cu telecabina, de la malga ciapela pina la serauta, apoi pina pe punta rocca (3265 m)
ghetar permanent, dar in degradare.
victorie!!! punta rocca!
privire spre zona de urcare pe cel mai inalt virf al dolomitilor - punta penia (3343 m). ca sa ajungi in sigurata, ar fi nevoie macar de coltari.
un piton si-un emil.
drumul spre punta penia.
ne-am intors la serauta si am vizitat museo della guerra, locul unde soldatii italieni sapau tunele in munte, in timpul primului razboi mondial.
am coborit o ferrata prost echipata, pina pe grohotisul de sub telecabina, apoi am luat la picior un grohotis lung, care ne-a scos intr-o padure si apoi, la pas, am ajuns la fete, aproape de masini.
22 august... am decis cu vlad condratov sa reluam ideea de a catara in zona cimelor. aveam un ghid bun, in italiana si ne-am hotarit sa incercam traseul spigolo giallo (coltul galben), traseu facut in premiera de emilio comici in 1933, in anticima della cima piccola. vremea se arata buna.
ajungem la refugiul lavaredo si incepem urcarea pe grohotisul de deasupra.
traseul nostru e in turnul din stinga, are 14 lungimi...
in zona cimelor, traseele au putine asigurari fixe - regrupari si puncte cheie, atit. in rest, ori mergi neasigurat, ori pui mobile. am facut cap schimbat. aici, vlad in prima lungime, cam alunecoasa.
imediat in urma noastra, o echipa de polonezi. ne intilneam cu ei in regrupari. traseul trece de pe o fata pe alta. tin minte ca, pe o lungime usoara, am mers fara nici o asigurare fixa. am pus 2 frienduri. in fine...
cind eu, cind vlad, am prins inaltime.
refugiul lavaredo, de la care am inceput urcarea.
calcarul de aici mi s-a parut mai neaderent. au fost si citeva caderi de pietre urite, dar nu ne-au afectat. din pacate, dupa 9 lungimi ne-am trezit in alt traseu, fara sa avem habar ce e cu el...
in timpul asta, ioana se plimba in zona cimelor si facea fotografii.
zona superba, plina de istorie alpina, simbol al dolomitilor.
ajunge si in zona noastra, in spatele cimei piccola. noi eram in turnul din stinga, cu virful in nori.
ea vede echipe in turnul din dreapta si fotografiaza.
e convinsa ca sintem si noi pe-acolo, pe undeva...
cam asa arata imprejurimile cimelor.
dupa 9 lungimi, am realizat ca sintem pe o ruta gresita. polonezii - mai experimentati decit noi - au decis sa se retraga. noi am mai urcat o lungime si am ajuns intr-o zona putreda, cu fel de fel de echipament lasat in perete, friabila. am decis sa coborim si noi, mai mult speriati de gindul retragerii dupa iesirea din perete. e o retragere intortocheata, cu bucati de descatarat si cu multe rapeluri (doar cataram un monolit...). urmeaza 5 sau 6 rapeluri cu pendulari, pe care le facem impreuna cu polonezii, cind pe corzile noastre, cind pe ale lor.
schita e facuta de vlad condratov: noi am urcat pina la capatul liniei negre. ruta marcata cu alb ar fi fost cea corecta, pe diedrul galben din stinga, nu pe cel negru din dreapta. a fost, oricum, o experienta faina, am mers mult la liber, am pus nuci si frienduri. retragerea in sine a fost o lectie buna de alpinism si colegialitate. din pacate, vlad condratov si ionut urmau sa se intoarca mai repede spre iasi...
asa arata un riu in dolomiti...
si as arata cristina cind e bucuroasa.
lacul ghedina, la care am mers intr-o zi ploioasa, singura in care nu am urcat pe munte.
in cortina d'ampezzo simplitatea e coplesitoare: flori la toate balcoanele,
culori calde,
ferestre pictate, cu flori.
asa arata un hotel. nu termopan, nu sticla si tabla...
pai cum sa nu te bucuri? ce ploaie ne-a prins in ziua aceea!
angelo dibona, un erou al zonei, alpinist si ghid montan de la inceputul secolului 20. si acum unul dintre urmasii lui este ghid montan in cortina d'ampezzo... asta da traditie!
o alta zi superba, in zona cinque torri-averau-nuvolau.
emil, cezar si vlad, tratind cu spatele tofana de rozes.
in dreapta unul dintre cele cinci turnuri si grupul tofanelor, cu tofana de rozes in prim plan.
la ei, asa ceva se numeste rifugio... curatenie exemplara, harti, ghiduri, bauturi calde, reci, toaleta impecabila, la 3000 m.
tofanele, ioana, catalin.
privire spre marmolada.
ne pornim spre...
dar ii mai las si eu marmoladei o amintire cu mine.
ferata averau e scurta.
si ofera privelisti minunate.
de pe virful averau, o panorama de 360 de grade ne incinta...
ne intoarcem la refugiul averau si pornim spre nuvolau, sa ne intilnim cu ioana. sintem incintati, nu am mai vazut privelisti atit de adinci.
in stinga, sorapis-ul, cu nor in mot si cu zapada, antelao. in dreapta croda da lago.
ea e cristina...
stancutele alpine iti maninca din palma in dolomiti. ca aspect, ceva intre mierla si cioara.
ioana, cu cristallo, cinque torri si tofanele la picioare. a fost cam pleostita ea, nu a putut sa se miste cum ar fi vrut... oricum, un motiv in plus sa ne reintoarcem in zona.
ne intoarcem spre refugiul scoiatolli, de linga cele 5 turnuri. ioana coboara cu ultimul telescaun, eu fac o incursiune prin muzeul razboiului din zona, apoi cobor pe jos, pe sub telescaun.
muzeul incearca sa reconstituie, cu ajutorul manechinelor, atmosfera de razboi.
in fine, muntii astia au fost gauriti bine de obuze.
urmeaza o zi dedicata masivului sorapis.
dupa un drum prin padure, revelatia zilei: lacul sorapis, sub puntea sorapis.
asa arata, turcoaz pur, ai spune ca nu e real...
dar este...
ne indreptam spre ferrata vandelli.
peisajul e maret, imens. jos, lacul sorapis.
la un moment dat, pete de singe, semn ca cineva a avut ghinion aici.
noi, in schimb, avem noroc si ne bucuram de fiecare centimetru de stinca si de peisaj.
traversam. nu am vrut sa trag nici aici de cabluri, am mers exclusiv pe prizele naturale, mi se parea o mirsavie sa trag de munte prin intermediul sufelor... le-am mai folosit, uneori, la asigurari.
cristina, spre niste nori de hirtie...
si aici, daca va uitati bine, vedeti o silueta micuta, pe fundalul cerului. sa stiti de la mine ca e tot cristina...
vlad.
emil, imbracat cam gros, tot timpul. dar bucurindu-se din plin!
nori fabulosi, imensi.
vata de zahar?
ajungem la bivuaco comici, dupa care incepem o coborire foarte abrupta si friabila, numita sentiero o. brovedani. grohotis instabil, pe sub croda del banco.
intre timp, ioana...
urca si ea pe sorapis, cu telecabina din cortina.
are parte de un spectacol maret...
norii se string si se hotarasc sa o incinte.
ea nu se lasa mai prejos si ii fura in aparatul foto.
cezar si vlad, la odihna. serile au fost faine, la terasa cu cite un paharel de vin rosu in fata.
rezervam o zi si ptr o ferrata grea, cotata cu grad maxim de dificultate. punta anna, in grupul tofanelor.
norii se joaca cu noi, ne invaluiesc, dispar.
traverseu la inceput.
creste dupa creste.
hai, vlad!
tot urcam, tot coborim. e o ruta lunga, cu pasaje de catarare serioasa (daca nu tragi de sufa), cu ceva scari si traversee expuse.
spre cortina d'ampezzo.
cezar, nepasindu-i de amenintarea norilor.
pereti galbeni, ca de ceara.
ajungem pe crestulite frumoase, fotogenice.
un traverseu pe care-l faci cu haul sub tine.
vedem citeva potirnichi de stinca, destul de curoajoase.
emil nu a mai avut rabdare sa astepte liftul si a luat-o pe scari. obsedat, a stat tot timpul cu privirea intre picioarele mele.
cezar, ca in filmul lui igor cobilianski cu becul.
pe tofana di mezzo (3244m, cu 700 m mai sus decit romania... ), o stancuta alpina.
aici o chinghita alpina, pasaruica frumusica si mincacioasa, pe care in romania nu avem ocazia sa o vedem.
coborim pe un grohotis imens, pe sub niste linii de teleschi.
urmatoarea zi stau cu ioana si mergem spre... lacul sorapis. vreau sa-l vada si ea.
e cald, e frumos, ne simtim minunat... ca intotdeauna, de altfel.
tarzan
vedera lacului sorapis o lasa pe ioana fara cuvinte minute bune.
fara cuvinte...
minute bune...
ne invirtim in jurul lacului.
heee... ultima zi... merg cu vlad si cu emil spre pomagagnon, deasupra campingului olimpia. ceialalti (ioana, cristina si cezar) hotarasc sa se odihneasca. urma un drum anevoios spre casa.
ferrata strobel, frumoasa, cu peisaje minunate. mergem repede, depasim toate echipele care ne ies in cale, motiv pentru emil sa ne boscorodeasca si sa mai inghita niscaiva prafuri rosii.
ne uitam de sus la cortina d'ampezzo si ne trecem numele intr-un registru de pe virful pomagagnon.
si privim, iarasi, din alta perspectiva, croda rosa d'ampezzo. se incheie un capitol superb, in munti superbi. ramin ca sub o vraja, am gustat din nectar, din ambrozie si nu ii pot uita gustul. mai vreau!
