cred ca pe la 5 am plecat din iasi in acea dimineata, sau un pic mai tirziu. rasaritul ne-a prins undeva intre roman si piatra neamt si...ne-a dat gata.
cerul era plin de lava, ca un teren de joaca al apocalipsei.
era halucinant sa vezi atita portocaliu sus, adinc.
nu, trebuie sa mai pun o data fotografia asta...
in cheile bicazului am ales, iarasi, creasta estica. e un traseu tare spectaculos, mai ales daca partenerii cu care mergi sint incepatori. am fost de multe ori in acest traseu, mereu cu aceeasi bucurie.
laposul un pic inghetat.
vlad si ioana secunzi, in primele lungimi, cele comune cu vinatorii de munte.
o zi incredibil de frumoasa pentru un 2 decembrie... senin, cald, uscat.doar in ultima lungime am gasit ceva zapada.
ioana, in regruparea de sub creasta propriu-zisa.
tot ioana, intr-o ipostaza caracteristica. ea se bucura...
si vlad, dar in felul lui.
brusc, ioana se hotaraste ca vrea sa fie ea cap pe cele doua lungimi mai verticale.
aici, in regruparea de sub biscuite.
se descurca foarte bine, e traseul pe care l-a repetat de cele mai multe ori, poate sa isi dea doctoratul aici.
dupa depasirea pasajelor mai dificile, ne saluta incintat.
am terminat cu bine traseul si am coborit. emil alergase prin chei. el nu a reusit sa urce inca pe vreun perete si ne-a privit de jos.
la final, clasicul portret de grup...
