15 octombrie 2006. ziua mamei mele. prin urmare, o zi superba in cheile bicazului. niciodata toamna nu fu mai frumoasa... veneam dupa o vara cu mult mers pe munte, dar nu mai catarasem din iulie, prins in renovari, munca, iesire in concediu. nu pot spune ca eram in cea mai buna forma atunci cind am ales sa intram in traseul tavanelor.
traseul tavanelor din gitul iadului are un renume care i-a tinut pe multi deoparte. primele 5 lungimi sint comune cu A XX-a aniversare, prin urmare le stiam (urite, nu mi-au placut niciodata).
ioana era jos si ne fotografia de pe bicajel.
a doua lungime - un horn lung, cam fara asigurari, in care tre sa legi rucsacul de tine ca sa poti ramona.
incet, incet, ne apropiam...
iata-ne regrupati chiar sub tavene. de departe nu par cine stie ce, dar exact de sub ele realizezi ca sint mari, mai mari decit iti inchipuiai...
primul tavan se trece prin partea dreapta, cu ajutorul pitoanelor lamelare fixate intr-o fisura, sau al expansaoarelor batute mai mult pe jumatate (in 1984, de catre tivadar kiss).
te arcuiest din scarita in scarita, ajungi in pozitii nefiresti...
sub tine gol, gol, gol.
de-aici urmeaza poze facute de noi, din traseu.
eu, fotografiat de vlad, duipa ce el trecuse primul tavan.
treptele scaritelor atirna in aer.
al doilea tavan are un expansor lipsa intr-un puct, ceea ce te forteaza sa te intinzi mai mult decit ai banui ca poti, apoi se trece exact pe mijloc. urechile expansoarelor batute manual se invirt si e destul de greu sa punctezi sau sa recuperezi buclele.
dupa 9 ore, sus, bucurosi. a fost o realizare, mai ales ca nimeni din iasi nu a mai parcurs traseul asta in ultimii 20 de ani.
